Alăturarea dintre PNL şi Dacian Cioloş nu ar trebui privită altfel decât ca o stare de disperare care i-a cuprins pe ambii parteneri în ajunul alegerilor parlamentare. Privit cu încredere şi speranţă de foarte mulţi români, Dacian Cioloş pare că s-a lăsat alterat de putere. Sau, e mai mult decât atât!
Să ne aducem aminte că guvernul tehnocrat a fost instalat imediat după valul de proteste care a urmat tragediei din Colectiv. Ieşiţi în stradă, zeci de mii de oameni au spus atunci un NU hotărât clasei politice şi întregului sistem care a îngenunchiat România de 25 de ani încoace. Venit în chip de salvator, Dacian Cioloş a fost pe placul multor români, protestele au încetat, iar guvernul tehnocrat a trecut la treabă. Cu rezultate mai mult sau mai puţin notabile. Dacă-i ascultăm pe pesedişti, atunci e „Guvernul Zero”. Dacă-i ascultăm pe liberali (dispuşi, acum, să spună şi să facă orice i-ar aduce la putere), atunci Guvernul Cioloş este plin de realizări măreţe. Adevărul, ca întotdeauna, e undeva la mijloc. Cert e că, în răstimpul scurs de la instalare şi până acum, Guvernul Cioloş nu putea face minuni. Şi tot cert este că a fost, la prima vedere, cel mai puţin corupt guvern al României postrevoluţionare. Acesta este şi motivul pentru care impresia bună lăsată atâtor români s-a transformat şi continuă să se transforme în dezamăgire: Cioloş a venit pe un val de nemulţumire la adresa clasei politice şi sfârşeşte în cloaca acesteia. Explicaţiile pot fi mai multe, dar două îmi par mai apropiate de realitate: Ori Ciloş s-a lăsat prins în mrejele puterii, ori a fost, din start, reprezentantul sistemului de care a venit să ne „salveze”. Aş înclina spre cea de a doua variantă, pentru că altfel nu-mi explic cum e dispus să stea, atât de uşor, la masă cu PNL (în care regăsim, în proporţie mare, urmaşii PDL-ului, un partid care a furat România la concurenţă mare cu PSD). Dacă ar fi fost valabilă prima variantă, atunci Cioloş ar fi optat mai degrabă pentru USR sau ANP, două partide care se pretind anti-sistem.
Acestea fiind spuse, privim cu neîncredere spre actorii angrenaţi în cursa electorală. Câţi dintre ei sunt ceea ce pretind a fi?
Orlando Toader
