Întâi decembrie 1918 n-a însemnat o schimbare radicală şi imediată pentru Aradul nostru. Nu devenisem încă România Mare. Au urmat evenimente triste şi regretabile. În Arad continuau să acţioneze, în paralel, gărzile naţionale române şi gărzile naţionale maghiare, menite să asigure ordinea şi siguranţa cetăţenilor şi a proprietăţii lor. (După Adunarea de la Alba Iulia, comanda supremă a gărzilor româneşti, aflate sub autoritatea maiorului Alexandru Vlad, s-a mutat la Sibiu, rămânând la Arad numai comanda judeţeană, încredinţatã locotenent – colonelului Teodor Şerb, urmat apoi de cãpitanul Moise Rişcuţia).

Administraţia oraşului era în mâinile maghiarilor. De fapt, nimeni nu ştia ce va fi, în final? Până la Conferinţa de Pace de la Paris, a domnit confuzia şi deruta. Ca sã înţelegem aceastã situaţie, trebuie să avem în vedere armistiţiul din 13 noiembrie, încheiat la Belgrad, între guvernul Karolyi şi generalul Franchet d’Esperey, comandantul armatei de sud a Antantei. Convenţia armistiţiului lăsa administraţia ÎNTREGII Ungarii în sfera de competenţã a guvernului maghiar. La aflarea acestei ştiri, încă în timpul negocierilor cu Oszkár Jászi, Iuliu Maniu trimite de la Arad un memorandum la Paris, cerând autorizaţia pentru trupele române de a înainta dincolo de Mureş, asigurându-l totodatã pe regele Ferdinand, că trupele române vor avea în Transilvania hrană, veşminte, încălţăminte şi nu vor întâmpina nicio rezistenţă („Histoire de la Transylvanie“, Budapesta, p. 611). În 21 noiembrie, trupele române au început să se desfăşoare în Transilvania. (Desigur, ele nu au influenţat prin nimic Adunarea Naţională de la Alba Iulia). În 8 decembrie, generalul Henri Berthelot, comandantul armatei franceze de la Dunăre, a autorizat trecerea Mureşului (care constituise „linia de demarcaţie“) şi trupele române, sub comanda generalului Traian Moşoiu, ocupară 8 oraşe „fără ca guvernul maghiar sã fie informat.“ („Histoire de la Transylvanie“, p. 614). În continuare, armata română înaintă pas cu pas pentru a îndeplini „obiective naţionale, a executa instrucţiunile Antantei şi a lupta contra bolşevismului“ („Histoire de la Transylvanie, p. 615).

Nu voi continua sã urmăresc tribulaţiile acelui timp, în care armata română, la ordinul suprem al regelui Ferdinand şi cu riscuri care puteau să aibă consecinţe nefaste pentru români, în contextul european, a realizat o adevărată epopee naţională.

Evenimentele de la Arad ne sunt narate de excelentul publicist Isaia Tolan, în articolul „Din cronica dezrobirii Aradului“, cuprins în „File din istoria Aradului“, Bucureşti, 1999.

În mod firesc, maghiarii arădeni n-au acceptat „Hotărârea“ de la Alba Iulia. Reacţiile lor s-au ţinut lanţ, în întreaga lună decembrie. Chiar în 1 Decembrie, un grup de maghiari înarmaţi a deschis foc asupra casei lui Ştefan Cicio Pop. Întors de la Alba Iulia, fostul vicepreşedinte al Marii Adunări a fãcut o declaraţie dură în ziarul „Aradi Hirlap“: „Este o prostie sã-şi închipuie ungurii că prin suprimarea conducătorilor români vor putea să împiedice inevitabilul. Vor veni în locul suprimaţilor mii şi mii.“

Rezistenţa armată a maghiarilor arădeni era deja organizată temeinic. De la şicane mărunte (ruperea steagului românesc de la reşedinţa episcopală, smulgerea cocardelor tricolore româneşti de la pieptul mai ales al femeilor etc) s-a ajuns, la sfârşitul lunii decembrie, la un veritabil „măcel“, cum l-a denumit Isaia Tolan. Pe scurt: În 29 decembrie – zi de duminicã – a sosit la Arad, generalul Berthelot. A fost întâmpinat de o mare mulţime de intelectuali şi ţărani români, îmbrăcaţi în port de sărbătoare, care l-a condus pe general pânã la hotelul „Crucea Albã“ (azi „Ardealul“). Aici a apãrut un tânãr secui soldat (cu nume românesc Berşan!) purtând un steag maghiar plin de noroi, pe care l-a fluturat spre români, mânjindu-le faţa. Imediat s-a răspândit zvonul că steagul maghiar era murdar fiindcă românii l-au cãăcat în picioare! şi s-a dat comanda: toţi maghiarii fără arme să alerge la cazarmă dupã arme! Cei care aveau deja arme, au început să tragă salve şi mulţimea românilor s-a împrăştiat de-a lungul bulevardului. O parte din ungurii înarmaţi a pornit după generalul Berthelot, care se ducea la reşedinţa episcopală. S-a tras asupra automobilului său rănindu-i şoferul. De la reşedinţa episcopală, grupul de unguri     s-a deplasat la casa lui Ştefan Cicio Pop, pe care au supus-o unui foc năprasnic. (Cu mulţi ani în urmă, Doamna Ana Birtolon, fiica lui Cicio Pop, mi-a povestit acele momente de groază în care stătea culcată pe podea şi gloanţele şuerau pe deasupra ei).

Grosul maghiarilor înarmaţi a alergat pe bulevard după românii care fugeau încercând să scape.  I-au prins în faţa cafenelei şi hotelului „Central“ (fost „Mureşul“, în timpul nostru). S-a tras în cruciş, din patru părţi. Au căzut morţi şi răniţi.

Atacatorii s-au îndreptat apoi spre sediul gărzii româneşti (Actualul spital de O.R.L. şi oftalmologie, din strada Tudor Vladimirescu, colţ cu piaţa „Mihai Viteazul“). După un lung şi sângeros asediu, atacatorii au reuşit să dezarmeze garda românească, distrugându-i totodată actele şi documentele.

A fost un adevãrat „pogrom“, încheie Isaia Tolan.