Iaca, cum o postare banală pe Facebook i-a întărâtat pe colegii noştri de la Special. Într-atât încât s-au grupat, au făcut front comun, au sărit toţi asupra autorului, de Ţiţi fiind vorba, şi apoi asupra oricui încerca să-i ia acestuia apărarea. O solidaritate vecină cu complicitatea. Până la un punct aveau dreptate, că şi Ţiţi a generalizat puţin critica, în loc s-o nuanţeze, a şi adâncit puţin limbajul. Dar de aici până la a sări cu toţii, a flutura deontologia „profesională” ca pe un stindard naţional, când de fapt unora de acolo li se fâlfâie de ea, e ho-ho, o cale-atât de lungă.

Cât de deontolog poate fi junele Fuliaş (căruia toţi din presă i-au luat apărarea, la greu), care a obţinut funcţii şi bani numai pentru că a fost „guda” – a se citi vornic, ca la nuntă, sau „gurist”, dacă vreţi – PNL-ului. Adică a lui Falcă! Şi, când nu i-a mai convenit (Oare de ce? A cerut prea mult? Sau prea multe?), a devenit deontolog, de parcă deontologia e ca şi geaca de iarnă, când îţi convine o iei pe tine!

Solidaritatea în presă e OK, dar să se bazeze pe ceva. Şi când nu se bazează, tăcerea poate fi o soluţie de a nu te face de căcat. Iar ghilimelele de la „profesională” (cuvânt asociat mai sus cu „deontologie”) n-au fost puse pentru a sublinia puiul de pleonasm, ci pentru că la „specialiştii” noştri termenii se ceartă între ei. Mai repede am putea spune „deontologie specială”, decât profesională. Prietenii ştiu de ce…

Speciala solidaritate solitară