Aceste rânduri sau, mai bine, gânduri, au fost scrise în 1995 și au apărut în Adevărul nr. 1452, miercuri, 12 aprilie. Rămâne să constatați actualitatea lor, dar mai ales a stării de spirit și de facto din societatea noastră.
„Libertatea noastră, ce-am făcut cu ea?! În ’89, nimeni nu se mai îndoia, am devenit liberi! A căzut dictatura, s-a sfărâmat mecanismul diabolic al opresiunii și, odată cu el, sistemul de înrobire și de agresiune asupra conștiințelor. Dintr-o dată, am devenit liberi să zicem ce vrem. Să facem ce ne taie capul. Să gândim. Să trăim, care cum înțelege.
Libertatea! Speranța, visul fiecăruia. În perioada dictaturii, până și în capul sau în inima celui mai sceptic tot se mai păstra într-un sertar, doar aparent uitat, dorul refulat al libertății sau, pentru cei mai tineri, nevoia de-a o dobândi. Fiindcă, asemenea unui animal ținut într-o cușcă, și omul are nevoie de libertate, ca de aer. Altfel, nu e om. Este altceva, un animal social captiv, deturnat de la condiția sa.
Dar libertatea a venit. Ne-am trezit cu ea în față, dintr-o dată, cum apare soarele la risipirea ceții. Și ce-am făcut cu ea? După cinci ani de libertate, constatăm că prea puțini s-au înălțat prin ea. Și prea mulți au devenit robii ei. Simțindu-se liber, fiecare a înțeles libertatea sa cum a vrut și cum a putut. N-a trecut mult și am descoperit că pentru unii libertatea a însemnat desfrâul. Pentru alții, lene. Cei mai „isteți” au folosit șansa libertății pentru a ocoli legile și pentru a aduna, peste noapte, bogății. Au apărut și dintre aceia gata să ucidă – pentru bani, pentru privilegii, pentru orgolii.
Așa se face că astăzi ajungem să constatăm, cu tristețe, că libertatea s-a transformat într-o formă sau alta de sclavie. Sclavie față de bani, față de dorințe, de pofte, față de slăbiciuni. Cei mai mulți nu găsesc punctul de sprijin care să dea un alt sens libertății – să o perceapă ca pe o șansă de împlinire curată, spirituală, dar și materială. Ieri, ne ținea în mână, „în front”, dictatura. Nu era bine. Fiindcă, ea ne sufoca deopotrivă, odată cu slăbiciunile, și speranțele, aspirațiile, dorurile chiar. Astăzi, însă, nu ne mai ține nimic în frâu. Am scăpat și rătăcim. Oare de ce să aibă nevoie omul ajuns la poarta miraculoasă și ispititoare a libertății? Cu siguranță, de ceva care să-l tempereze, să-l ajute să-și învingă slăbiciunile și să-și cultive virtuțile.
Voltaire spunea undeva că dacă nu ar exista Dumnezeu, acesta ar trebui inventat. Inegalabilul Dostoievski preia această nevoie de Dumnezeu. Eroii scrierilor sale, cei mai mulți dintre ei, sunt oameni care trăiesc drama libertății în afara lui Dumnezeu. Or, dacă nu există Dumnezeu, spune un personaj dostoievskian, atunci omului îi este permis totul. Se justifică până și crima. Ba chiar poate fi ridicată la rang de necesitate. Este, dacă vreți, metamorfozarea libertății în opusul ei – în sclavie a sinelui, în degenerare și autodistrugere. Pentru că libertatea în sine, libertatea golită de morală, de înțelegere și de capacitatea de a valoriza este și mai periculoasă decât lipsa de libertate.
În ce mă privește, cred că la căderea dictaturii comuniste era nevoie de o altă dictatură. De dictatura fiecăruia asupra slăbiciunilor proprii. Din convingere față de imperativele moralei. Din educație și cunoaștere. Trebuie să acceptăm însă că nu eram pregătiți pentru așa ceva (omenirea însăși nu e pregătită) și, de aceea, cel mai mult era nevoie de „dictatura” lui Dumnezeu” – măcar ca esență a poruncilor din Decalog. Știu, decenii de-a rândul, comunismul a greșit fundamental, a distrus libertatea religioasă și a mizat pe o conștiință artificial creată, prin ideologizare. L-a golit pe om de Dumnezeu, iar prin asta l-a golit și de „frica față de Dumnezeu”, adică și de moralitate. Așa i-a găsit pe cei mai mulți dintre semenii noștri decembrie 1989 – eliberați și fără Dumnezeu. De aceea a fost posibil ca libertatea multora să se transforme în sclavie. O sclavie a egoismului, a viciilor, a ambițiilor necurate, a Răului ce împinge la violență, la dezmăț, la crimă, la lenea de a te ridica pur și nedemn, la lipsa de control asupra voinței pentru a valorifica șansa ce ni s-a oferit – libertatea adevărată. Deci, ce-am făcut noi, ca indivizi sau ca țară, cu această libertate? Am risipit-o ca să devenim propriii noștri sclavi. Sclavi liberi!”.
.P.S Actual, nu? După 24 de ani de la publicare, putem completa, adăuga – noi, românii, suntem azi sclavi cu toții, iar Românica noastră a ajuns o biată colonie.
Tristan MIHUȚA
