Pă vremea când s-o născut Robu, primaru’ dă pă Bega, la Sâg, în satu’ lui dă baștină, famelia lui avea să baje dă samă, odată cu primul orăcăit al pruncului, că din slava ceriului să prăvale păstă tinda cășii, unde l-o pus mă-sa-ntr-un lighean, bine-nfășat, să nu-l tragă corentu’, (numa’ cât să poată ea fugi pân’ la poartă, să ia laptele dă la baci’ Pafnutie, văcarul satului, care nu urlă niciodată dă doo ori), dară cum din slava ceriului să prăvale păstă robu’ lu Dumnezo Nicolae, numa’ muzici dă heruvimi înșcoliți la înaltele porți dumnezeiești, numa’ opere șî operete, numa’ valțuri șî tangouri, numa’ viori șî alămuri, dă numa’ numa’! Iară puncul, în creieru’ lui dă borac, o crescut cu frumusățuri șî binețuri, fără lălăială șî prosteală, fără cântecaci cu nume dă mezel, fără proaste daravele, puse-n versuri pă manele. Șî pacea să pogorî pă vecinicie păstă întâia urbe a Banatului, unde robu, ăăă… Nicolae Robu, cu gândul la Bocsâgu’ lui natal șî la cultura din el, pusă cruce la manele, că să-mpiedică dă ele. Oooooo, veața meaaaaaaaaaaaaa… Unde ședea culturaaaaaa… (nota autorului: aci, pă ultima parte, cântăm, nu cetim simplu!)

Eugenia CRAINIC

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here