(în sala de antrenamente, cu Vitia Mereanu, adică tata)
Nu vrei să vezi cum merge visul mai departe?, m-a întrebat. Sigur că ne-am mai întâlnit în ăştia peste 20 de ani, dar ne complăceam în discuţii şablon, încercând să ne întrebăm unul pe altul „ce mai faci?”, ca să nu reuşească celălat să rostească întrebarea.
Întâlnirea cu Vitia Mereanu de acum 20 şi de ani a fost organizată de hazard. Eram la Ziua Jandarmeriei, la unitatea din Vladimirescu. I-am spus comandantului de atunci că nu pot scrie acelaşi text ca în fiecare an, despre pasul de defilare, despre realizările jandarmilor şi alte laude pe care nu le mai citea nimeni. Stai, îmi zice, că am unul aici care s-a întors de la o mănăstire Shaolin, din China. Povestea s-a bucurat de succesul scontat.
Cine continuă visul?, l-am întrebat. Îmi zice că fiica lui, Mara Mihaela. Care împlineşte 15 ani. Şi este elevă în clasa a IX-a la Colegiul „Moise Nicoară”.
Îmi imaginam o adolescentă îndrăgostită de artele marţiale, ca oricare alta. Păi, nu, îmi ghiceşte el gândul, fiindcă am fost cu ea şi a fost acceptată la antrenamente la o mănăstire Shaolin din China. Cum? La nici 15 ani?
Am dat de o domnişoară minionă, dar cu o privire directă, albastră, curioasă şi în acelaşi timp sigură pe ea. Privirea a fost cea care m-a făcut să abandonez imediat prima părere a fragilităţii adolescentine.
Vitia m-a invitat acasă la ei, ca să văd şi sala de antrenamente. Din nou eram plin de prejudecăţi prin buzunare, fiindcă văzusem deja zeci de săli de antrenamente, de la cele friguroase, de pe vremea când ridicam haltere printre vâsle şi bărci de canotaj, şi până la cele moderne de azi.
Surpriza a fost, însă, cât gura mea căscată! Cert este că m-am simţit primit în sală, cu bucurie şi cu o linişte sufletească aşezate, parcă, printre armele ce aşteptau să fie privite. Toate aveau un firesc care mă făceau să simt că fusesem deja acolo, deşi intram pentru prima oară.
Vitia i-a spus Marei să facă o încălzire uşoară înainte de demonstraţie. M-am prefăcut că nu îi observ mişcările. Dar seriozitatea cu care le făcea, ştiind importanţa lor pentru muşchi, articulaţii şi ligamente, mi-a provocat o comparaţie în gând cu mişcările de încălzire ale actualilor fotbalişti români. Care seamănă cu mişcări total lipsite de talent ale unor debutanţi pentru can-can-ul de la Moulin Rouge.
„Sabia mi se pare graţioasă”
(Mara, cu colegii de antrenament, la mănăstire)
-Am emoţii! Nu ştiu ce să zic…
-Stai, că te întreb. N-ai de ce să îţi faci emoţii. Cum să începem, ca să nu mai ai emoţii?
-Oricum.
-Atunci, să fie simplu: cum de te-ai ataşat de artele marţiale? De la ce a început totul? De la poveştile tatălui tău? Sau de la tine, pur şi simplu?
-De la ambele. Când eram mică am început cu limba chineză. Fiindcă mă uitam la desene animate în limba chineză. Apoi am văzut poze cu tata. Şi am zis că şi eu vreau să fac aşa ceva. Mai cred că artele marţiale sunt ca un scut, te poţi proteja.
-Adică, de mică te-ai gândit că ai putea fi victima vreunui atac?
-Nu… Dar trebuie să ştii să te descurci în orice situaţie. În schimb, de mică m-a atras sabia.
-Cum aşa? Direct sabia?
-Da, fiindcă mi se mare graţioasă! Parcă e o extensie a mâinii. De-abia aştept să învăţ să mânuiesc şi suliţa. Îmi plăcea un personaj din desenele animate care avea o suliţă. Apoi chinezii au un personaj legendar care a fost eroul coilăriei mele. Îmi şi place să încerc orice care mi se pare interesant.
-Îţi place să dansezi?
-Am făcut… o grămadă de sporturi. Şi gimnastică ritmică, şi balet… Nu am făcut performanţă, deoarece au fost şi etapele astea cu„vreau să încerc”.
-Te-au ajutat, gimnastica şi baletul în artele marţiale?
-Gimnastica, da, pentru că la balet nu am apucat să am prea multă experienţă. La gimnastică am câştigat o parte din mobilitatea pe care o am acum. Gimnastica m-a ajutat să îmi şi exprim emoţiile altfel.
-Emoţie în artele marţiale?
-Expresivitate… poate. În timpul unei demonstraţii. De exemplu, m-a ajutat la primul concurs pe ţară, la care am participat, şi la care am şi luat primul loc. Concursul a avut mai multe părţi, limba şi cultura chineză, iar ultima probă a fost una de talente. Mulţi s-au prezentat cu melodii, dialoguri… Eu m-am prezentat cu prima mea luptă imaginară. De atunci am început cu… pot să îi spun febra artelor marţiale?
-Nu ştiu. Numeşte-o cum simţi tu. Tocmai asta vreau să aflu, cum te-ai apropiat de artele marţiale. La băieţi, ca un clişeu, ar părea oarecum firească o asemenea apropiere, dar la fete… Ce aşteaptă o fată de la artele marţiale?
-În primul rând, eu cred că fetele sunt egale cu băieţii. Apoi, ca fată, trebuie să ştii să te aperi. Îmi şi place ideea de cât de uimitor poate fi că acum sute, mii de ani oamenii au luptat cu săbii şi halebarde, cu… şi să te gândeşti că şi tu înveţi din arta lor.
-Ai prieten?
-Nu.
-De ce?
-Păi, mă concentrez pe şcoală, pe limba chineză, pe artele marţiale… Am timp.|
-Viitorul tău bărbat va trebui să se priceapă în bucătărie?
-Să spunem că va trebui să ştie şi el să gătească… În caz că sunt obosită de la antrenamente.
(la mănăstirea Shaolin, cu maestrul de sabie)
Primele opt ore de antrenament la mănăstirea Shaolin
-Hai să ne întoarcem în China, de unde nici nu am plecat. Cum a fost prima ta experienţă în China?
-Ah… Răspunsul o să fie cam ciudat. Pot să spun că am fost în China de două ori, dar şi de trei ori. Prima oară am fost în burtica mamei. Prima oară, cu adevărat, a fost în 2017 , în vară. Mi-a plăcut din prima mentalitatea lor.
-Care-i deosebirea dintre mentalitatea lor şi cea a românilor?
-Sunt asemănări.
-Serios?
-Da. Unii dintre români sunt mai muncitori, ca şi ei. La ei mi s-a părut interesant că te acceptă ca prieten după un timp mai îndelungat. Dar, după aceea nu te mai abandonează. De exemplu m-am împrietenit cu o persoană din China, suntem la mii de kilometri distanţă, dar vorbim tot timpul. Majoritatea prietenilor mei sunt din China. Vorbim aproape tot timpul… Nu chiar, fiindcă mai este şi şcoala…
Sună telefonul Marei.
-Din China?
-Nu, de data asta, nu. Cu profesoara mea de chineză, Hua Hua, m-am înţeles foarte bine încă de la primul concurs de care am pomenit. Era şi prietena mea şi profesoara mea. Când a plecat am plâns amândouă… Şi acuma îmi vine să plâng… când vorbesc despre ea…
-Ce a însemnat pentru tine să ai acasă confortul de a te bucura de ceea ce îţi place?
-Mult…
-Tata e un antrenor dur?
-…putem afirma şi asta…
-Ce muzică îţi place?
-Rock şi metal! Dar mai ascult şi muzică din China. Fiindcă am crescut cu ea. Chiar mi se pare interesantă.
-Când ai ajuns prima oară la mănăstirea călugărilor Shaolin, cum a fost?
-Wow!
-Ce înseamnă wow?
-Cam aşa pot descrie sentimentul… de fapt nici nu îl pot descrie. Profesoara noastră de limba română ne-a dat un citat care spune că „atunci poţi spune că ai trăit momentul când nu ai cum să îl explici”. Cam aşa a fost. Când am intrat în sala de antrenament şi am văzut atâtea arme, cum le mânuiau… parcă erau una cu ele, ca un râu care curge… perfect. Am început antrenamentele la sabie. Până atunci am crezut că nişte ore de gimnastică acrobatică şi încă vreo câteva cu tata vor fi de ajuns. Nici vorbă!
-Câte ore a fost primul antrenament?
-Opt ore! În trei zile am învăţat o luptă imaginară cu sabia. În palme eram numai băşici de la sabie. După ce mi s-au spart a fost groaznic… Dar sunt obişnuită, pentru că pentru orice îţi place va trebui un pic de sacrificiu!
Intervine Vitia Mereanu: -Povesteşte cum a fost când te-au invitat să rămâi la mănăstire…
-Aaaa…da. A fost ceva magic! Parcă eram într-o buclă a timpului. Timpul trecea în unitatea mea de măsură. A fost a doua zi. Când am ajuns la mănăstire am luat acolo micul dejun: orez, bambus şi cam atât. Vine un maestru, al cărui nume s-ar traduce „Cel mare” şi îi spune tatei: nu vrei să o laşi pe fiica ta aici şi când plecaţi din China o aducem noi la aeroport. Am făcut o faţă… o să fie super, dar o să doară! Mă gândeam deja la alergări, iar eu nu sunt prietenă cu alergatul. O parte din mine voia să rămână acolo. M-am uitat la tata, care mi-a zis ”cred că ştii că nu te las”!
(în faţa cuştii deMMA, cu maestrul care o aşteaptă până la 18 ani)
„Mi-a fost greu să înţeleg cum e să fii luptător fără să te baţi”
-Ce înseamnă portocaliul pentru călugării Shaolin?
-Poate însemna multe. La şcoală prietenii spun că atunci când văd ceva portocaliu înseamnă că e Mara. Pentru călugări e culoarea budhismului.
-În accepţiunea creştinilor mănăstirea este şi un loc de rugăciune, şi unul de meditaţie, dar şi unul în care primează reţinerile. Cum ai văzut mănăstirea Shaolin?
-Sunt asemănări. Majoritatea, însă, merg mai mult pentru artele marţiale decât pentru rugăciuni. Scopul artelor marţiale nu este pentru bătaie! E pentru apărare! Scopul lor este de a introduce pacea între oameni. Niciodată nu vei vedea un călugăr Shaolin care să te provoace.
Vitia Mereanu: -Şi nici nu mai participi la viaţa competiţională. Odată acceptat în rândul călugărilor nu mai ai voie să participi la competiţii.
-Cum vezi tu, ca adolescentă, o comparaţie între cultura română şi cea chineză? Cunoscând ambele limbi. Ce te atrage la cultura română şi ce la cea chineză? Sau ce te respinge?
-Eu sunt româncă. Îmi iubesc ţara şi cultura. Mi se par fascinante o grămadă de lucruri din cultura noastră. Începând cu tradiţiile… de la acel deochi, care pare interesant dar trece cu un paracetamol… Mi se pare interesantă şi mitologia noastră, basmele noastre… Dar, în acelaşi timp, am învăţat multe şi din cultura chineză. La ei mi s-a părut interesant că au explicaţie pentru tot ce ne înconjoară, pentru tot ceea ce faci! Simt şi româneşte şi chinezeşte! Mi-a fost greu să înţeleg cum e să fii luptător fără să te baţi!
Vitia Mereanu: -Adică ce înseamnă să lupţi pentru a învăţa să eviţi lupta.
(sub supravegherea fostei campioane a Chinei)
„Vreau să lupt în cuşcă la MMA”
-Asta e! Îmi place de o luptătoare de MMA de la ei. Mi se pare interesantă povestea ei. A început tot la Shaolin…
-Am înţeles că şi tu ai vrut să intrii în cuşcă să te lupţi!
-Oh, da! Am fost la un concurs. Eram îmbrăcată cu un tricou şi o fustiţă, cu codiţe. Când am intrat în sală… şi am văzut singura lumină pe cuşcă… S-a oprit timpul! Am întrebat producătorul, în chineză, nu vă supăraţi… De toaletă vrei să întrebi?, mi-a răspuns. Nu, am zis, pot să lupt şi eu? S-a uitat la mine şi m-a întrebat câţi ani am. 14, am zis. Mai aşteaptă până la 18 şi te aşteptăm atunci. Însă la fel de interesant a fost şi la Hong Kong, unde am fost la un antrenament de Muay Thai. Ajunsesem de o zi, mi-am uitat periuţa de dinţi acasă. Am intrat într-un magazin micuţ, pe un colţ. Am văzut u afiş cu Thai boxing. Am găsit sala într-o clădire, la etaj. Ceea ce mi s-a părut ciudat, fiindcă la noi toate sunt la parter sau la subsol. Ne primiţi şi pe noi la antrenament. Era în fustă, fiindcă era cald. Mi-a dat o pereche de pantaloni şi mi-a zis să mă încălzesc 15 minute. Am făcut cu un domn… l-am văzut un pic mai în vârstă… m-am gândit că nu va rezista mult… o fi fost bun la vremea lui… Aşa o rezistenţă avea! În drum spre hotel a trebuit să facem pauză la urcarea scărilor. A doua zi am luat-o de la început. A vrut să facă un antrenament numai cu mine. Apoi m-a mai impresionat ceva. A doua zi am mers la un templu închinat Zeului artelor marţiale, dar şi a literaturii. Ploua, iar apa scursă de la ploaie se aduna într-un pasaj. Toată lumea era obligată să treacă prin acel pasaj.
-Aşa era gândită?
-Da. Ne-am închinat acelor zeităţi, fiindcă Dumnezeu este doar unul.
Interesant a fost şi la un alt antrenament în alt oraş, înainte de ajunge la Beijing. Am ajuns la sală, şi până mă pregăteam îi auzeam pe ceilalţi participanţi, în chineză: cam câţi ani crezi că are asta? nu o să reziste mult… şi tot aşa, mai departe. Eu n-am zis nimic. Apoi le-am zis că am 14 ani. Ah… scuze, au început ei. Am mers apoi în ring cu campionul naţional al Chinei la full-contact. Şi dăi, şi dăi… Vreau să spun că picioarele mele erau numai băşici… de la cum pivotam pe vârfuri. Mare parte dintre ei se antrenaseră tot la călugării Shaolin. Atunci au aflat şi despre mine. Am încheiat ziua cu o masă. A fost o experienţă experienţă de neuitat.
-Hai să încheiem cu o întrebare clişeu: ce vrei să te faci când vei fi mare?
-Cel mai bun răspuns la întrebarea asta este: să fii fericit! Dar, ca meserie, nu ştiu. Am crescut cu ideea că trebuie să învăţ din fiecare câte puţin. La un moment dat am zis poliţistă! După aceea am zis, la stomatologie ce frumos ar fi! Parcă doctor mi-ar plăcea… Ah, chirurg! După aceea, iar m-am răzgândit: medicină militară şi mai vedem ce specializare! Apoi am zis că ar fi frumos să mă fac pilot! Să zbor… Probabil o să merg spre medicină. Dar, aş vrea şi la ambasadă… Deci, n-are rost!
-Ai pus toate visele copilăriei la bătaie!
-Vreau să profit şi de chineză, dar şi de partea care mi-a insuflat-o mama, cu medicina. Fiindcă mi se pare foarte frumos să poţi ajuta oamenii bolnavi.
Ne vedem peste 20 de ani, să mai vorbim poate despre un alt vis, mi-a aruncat Vitia Mereanu, la plecare. Ar fi ceva, m-am gândit. Alţi 20 de ani? Hm! De ce, nu? Povestea Marei abia a început.
(cu maestrul Lin)
Ovidiu BALINT
