Santiago de Chile,15 noiembrie. Ne trezim la ora 3, dimineața. La ora 4, vine autocarul și plecăm spre aeroport. La ghișeul la care trebuia să completăm formalitățile de îmbarcare, nu e nimeni. Suntem somnoroși, după o noapte atât de scurtă, și abia așteptăm să ne vedem în avion. Nu zburăm direct la Caracas. Vom face escală la Cuzco, iar la Lima vom schimba avionul. În sfârșit, suntem chemați la „checking tickets”. Omul de la ghișeu încă nu s-a trezit bine. E confuz de-a binelea. Nu știu ce are, dar mereu scrie „Lima” pe bagaje. Eu am două geamantane, unul mai mare, plin cu hainele folosite, și un geamantan mai mic, cu cele nefolosite. Îi atrag atenția : Caracas!! Dă din cap. Decolăm la 6,30. Mă usturau ochii de nesomn, parcă aveam nisip sub pleoape, și speram să ațipesc un pic, dar n-am reușit. După vreo două ore și jumătate, ne pregătim de aterizare la Cuzco, fosta capitală a imperiului incaș. Avionul se strecoară printre piscurile înalte ale Anzilor, aidoma unei păsări răpitoare care planează cercetând solul, în căutarea prăzii. Coboară unii, urcă altii. Decolăm iar și în 20 de minute suntem la Lima. Aici, coborâm și pierdem vreo oră prin una dintre sălile de așteptare așteptare ale aeroportului J. Chavez. Decolăm (în acest turneu, cred că am decolat de vreo 15 ori și, mulțumesc lui Dumnezeu, am și aterizat, tot de atâtea ori. Până la Caracas facem aproape cinci ore. Mai ațipesc, mai mă trezesc, aș vrea să se sfârșească odată, să calc pe pământ și să mă înviorez.
Mă voi înviora mai repede și mai abitir decât mi-am putut închipui! Stăteam să vină bagajele pe bandă. Vine cel mare. Brusc, mă străbate un gând negru. Să vezi, îmi spun în gând, că zăpăcitul acela de la aeroport mi-a trimis al doilea bagaj la Lima. Așa a fost! Degeaba am tot stat la bandă că n-a venit. Eram speriat. Sau disperat. Un consilier de la ambasadă vine cu mine, la un ghișeu unde se reclamau încurcăturile de tot felul. Dau cotorul cu numărul bagajului, completez un formular și plecăm în trombă. Nici azi nu știu de ce, am mers pe jos, mai mult alergând, abia cărând bagajul foarte greu, pe o căldură înfiorătoare, la o altă poartă a aeroportului Simon Bolivar. Am mers așa vreo 700 de metri, să prindem avionul care ne ducea în Insula Margarita. Aveam un sacou pe mine, mă topeam de căldură, cămașa era leoarcă, o puteam stoarce, ieșise toată cervezza din mine și încă ceva pe deasupra. Și hainele mele curate plângeau după mine, tocmai la Lima! Pe aeroport, mă duc la un shop și dau 15 dolari pe un tricou alb, din bumbac (scump al dracu’, dar ce să fi făcut?!), care avea pe piept imaginea unui papagal, sub care scria „Venezuela”. De acum, mă mai împăcasem cu situația și nu-mi rămânea decât să sper că, la revenirea la Caracas, o să găsesc bagajul, ceea ce s-a și întâmplat.
Insula Margarita este la 475 de kilometri de Caracas, distanță pe care o parcurgem în circa 35-40 de minute. O descoperise Columb, cu exact 500 de ani în urmă. Pe atunci, în 1998, populația acestei insule, scăldate de apele Mării Caraibilor, era de circa 300.000 de locuitori. Până am ajuns, cu autocarul, de la aeroport la hotel, se întunecase. Totuși, mi s-a părut acceptabil totul, am cinat ceva, am mai stat pe terasă, sub cupola cerului înstelat, la un spriț, la o bere, dar oboseala ne-a doborât repede.
A doua zi, după micul dejun, ne urcăm în autocar și plecăm. Unde? Nimeni nu știa exact, în afară de șofer. După vreo jumătate de oră de mers, ajungem la o plajă. Prevăzător, îmi luasem slipul cu mine, doar eram pe o insula, nu?! Nisipul fin, aproape alb, marea cristalină. Ne oprim lângă niște căsuțe, sub palmieri, mă dezbrac la repezeală și ață în apă. M-am bălăcit vreo jumătate de oră, într-o apă călduță, „ca de pită”, vorba bunicii mele, și n-aș mai fi ieșit. A fost, cred, ce mai plăcută baie din viața mea, mai faină ca aceea de la Malibu sau decât aceea din Marea Chinei de Sud. Plecăm totuși, ducând cu mine gândul că am să mai revin cândva în zona Mării Caraibilor. N-am revenit, dar parcă poți ști!… De la scăldat, mergem în oraș. Magazine multe, nici nu știi la ce să te uiți, ce să cumperi. Tot uitându-mă la una, la alta, tot intrând dintr-un magazin în altul, mă pierd de ceilalți. Un fior mă străbate din creștet până în călcâie. Cum am ajuns pe întuneric, seara, obosit, nici nu știam cum se numește hotelul, nici unde mă aflu, nici unde ne-a lăsat de curând autocarul. Alerg de ici-colo și după vreo zece minute dau de câțiva din grup. N-am fost singura „oaie rătăcită”, vreo doi-trei au rămas în oraș și numai ei știu cum au ajuns la hotel, cu un taxi.
Hotelul avea o piscină, iar apa era excelentă. Șeful de la hotel nu știa ce să ne mai facă pentru ca să ne simțim bine. Avea însă un cusur: nu știa să facă mujdei! Iar noi voiam mujdei la friptură. Îl învățăm arta preparării mujdeiului – asta, după ce mai cumpără o legătură de usturoi, că nu avea la restaurant decât o căpățână. Ce să spun, a fost un sejur minunat, cu de toate! …
Ne-am rezervat o zi și pentru Caracas, capitala Venezuelei, care număra, în 1998, vreo patru milioane de locuitori. Caracasul este situat în apropiere de Coastă, la o altitudine de 800 de metri, la poalele Muntelui Avila (2600 m înălțime). Capitala este renumită pentru mâncărurile care se găsesc aici, cu specialități din toată lumea, pentru bijuteriile și pantofii care te îmbie din vitrine, dar și pentru frumusețea femeilor ( a nu se uita că cele mai multe Miss World au fost venezuelence!). Oamenii de aici, ne spunea ghidul, nu au văzut zăpada niciodată, așa că, la un Crăciun, primarul orașului le-a făcut o surpiză, cu zăpădă … artificială.
Seara, autocarul ne-a dus sus pe o înălțime de la ieșirea din oraș. Era locul unde se întâlneau îndrăgostiții, unde se făceau cereri în căsătorie, ori doar cereri de accept pentru a face amor. Erau, acolo, pe acel deal, zeci, poate sute de mașini cu îndrăgostiți. Mi s-a părut „pitorească” această alegere pentru o clipă de refugiu în mirajul dragostei.
Am umblat pe străzi. Am cumpărat maiouri, tricouri și o curea din piele-piele, groasă, pe care o folosesc și azi. Toate, la preț de nimic. La o prăvălioară, patronal era un italian, om mai în vârstă. Ne-am bucurat amândoi să vorbim în limba lui Dante Alighieri, mai ales că era pe acolo de mai bine de 45 de ani. Ce-mi mai amintesc? (Nu am notițe de acolo, iar numărul din 9 decembrie al ziarului Observator arădean, în care am scris al XIII –lea episod din „Jurnal sud-american”, dedicat Venezuelei, lipsește din colecția Bibliotecii județene). Nu am uitat că discrepanțele sunt evidente în ce privește nivelul de trai. Se „citește” asta după cum arată casele, după cum sunt îmbrăcați oamenii pe stradă, după starea mașinilor – am văzut multe autoturisme răblăgite, cu găuri în caroserie, pricinuite de rugină, ba chiar și fără o ușă!
Era vremea când colonelul Hugo Chavez ieșise din pușcărie, unde fusese ținut trei ani de zile, pentru o tentativă de lovitură de stat. Era campanie electorală și Chavez, candidat la președinție, zâmbea optimist din afișele răspândite cât e orașul de mare. Optimism care avea să fie validat de votul venezuelenilor, care apoi l-au suportat, unii l-au idolatrizat, din 1999 până în 2013, vreme de 14 ani.
De ce Venezuela? Pentru că la venirea primilor exploratori, multe case erau ridicate deasupra apei, pe piloni din lemn, ceea ce le-a amintit europenilor de Veneția – Venezuela, în spaniolă, înseamnă „Mica Veneție”.
Am plecat din Caracas, spre Amsterdam, și de acolo, la Budapesta, la 18 noiembrie, după 19 zile de zăbavă pe tărâm sud-american. Au fost zile pline, interesante, instructive. Desigur, nu s-a încheiat niciun acord comercial, nu s-a născut nicio relație comercială în urma acestei preumblări sud-americane. De ce? Unele răspunsuri le puteți intui. Altele, mi-e greu să le expun. Dar pot spune că unii dintre membrii delegației noastre n-au știut să-și vândă marfa, alții nu aveau ce vinde, iar unii au luat deplasarea ca pe o excursie. Câtă vreme era vorba de oameni de afaceri cu societăți private, care și-au plătit excursia, nicio problemă. Dacă ar fi fost vorba de vreo problemă, atunci ea se găsea în sfera celor care reprezentau fabrici, societăți și instituții de stat. Dar să nu fim cârcotași! – doar așa învață omul, umblând și văzând …
Eu? Cred că mi-am justificat deplasarea. Am muncit, m-am documentat, am scris. Sper că a meritat efortul și că am adus în fața arădenilor, a cititorilor ziarului Observator, relatări care să le fi stârnit curiozitatea și atenția. Și, să mai spun?, am trăit zile deosebite și m-am bucurat de ceea ce am trăit!

Tristan MIHUȚA