Comemorarea lui Avram Iancu la Ţebea a constituit un prilej minunat pentru politicienii noştri să aducă trecutul în folosul lor, al celor de azi. Nu, cei de azi nu au nimic din crezul Iancului şi cu atât mai puţin din jertfa lui. Cei de azi uită vorba din popor: „Gloria străbună pe strămoşi cinsteşte“! Dar, figura lui Iancu se află alături de cea a lui Horea, pe altarul jertfei. Domnia „luminată“ a împăratului Iosif al II-lea a trezit mari speranţe în sufletul ţărănimii române obidite din Ardeal ale cărei condiţii de existenţă depăşiseră limita suportabilităţii umane. Se cunosc călătoriile lui Horea la Viena. În ultima, Horea a crezut că împăratul i-a promis sprijin împotriva nobililor. La despărţire, spunându-i „Faceţi-o voi!“, împăratul i-a înmânat o cruciuliţă cu lănţişor pe care Horea a arătat-o moţilor săi ca semn că Habsburgul e cu ei. De fapt, ce a vrut „luminatul“ împărat? Să dea o lecţie nobilimii maghiare din Ardeal, care manifesta o tendinţă centrifugă din ce în ce mai clară faţă de Viena. O lecţie sacrificând românii, dar prin care îi avertiza pe nobilii maghiară din Ardeal: „Vedeţi ce plătiţi dacă nu ascultaţi de mine?“
Finalul se cunoaşte, drept răsplată Horea şi cu „ortacul“ său Cloşca au fost executaţi prin zdrobirea cu roata (traducerea din germană „tragerea pe roată“ este ilogică). Celălalt „ortac“, Crişan, s-a sinucis în închisoare.
Dar Avram Iancu? Un destin cumplit. Luptând în tabăra habsburgică, după revoluţie este arestat de… habsburgi(?) şi încarcerat în închisoarea din garnizoana din Alba Iulia. A fost tratat ca un hoţ de cai. Într-o zi, scos din curte, a fost bătut, pălmuit peste obraz, batjocorit în fel şi chip, de un locotenent netrebnic. Sunt convins că atunci s-a prăbuşit psihic Iancu. Pe cine a umilit habsburgul? Pe „Craiul Munţilor“, figura simbolică a mândriei neamului românesc din Ardeal. Din acel moment Iancu nu a mai fost Iancu, a devenit o umbră care şi-a târât tristeţea prin satele moţilor, trăind din mila celor pe care i-a condus în luptă cu speranţa în mântuirea neamului românesc. Aflat, odată, în vizită în Munţii Apuseni, îmăratul a vrut să-l întâlnească pe Iancu. Răspunsul acestuia: „Un nebun nu are ce vorbi cu un mincinos.“
