Am fost obişnuiţi să vedem actul de la 1 decembrie 1918 ca un fel de spectacol popular încheiat cu urale şi foc de artificii. Ceea ce a premers şi ceea ce a urmat acelui moment de euforie colectivã a însemnat un lung şir de evenimente confuze, în care s-au ciocnit mai mulţi factori cu atitudini şi idei adeseori opuse. Nouă, celor de azi, ni se pare că totul a decurs lin. Aşa ne-au fost prezentate faptele de manualele şcolare, presă (pânã şi cea comunistă), iar în zilele noastre, de emisiunile T.V. S-a pus totul în seama Partidului Naţional Român şi mai ales a unor „corifei“. De câte ori nu-i pomenim pe „ai noştri“, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ioan Suciu şi nu le aducem osanale? Ioan Flueraş, Iosif Jumanca, Tiron Albani, Enea Grapini? Cine citeşte cu atenţie „Rezoluţiunea“ de la Alba Iulia va descoperi cu uşurinţă aportul lor la stabilirea unor principii înscrise în acest document fundamental.

Frământările social-democraţilor români din Ungaria au avut o turnurã dramatică. Istoricii maghiari (în „Histoire de la Transylvanie“) au sesizat-o cu acuitate: „Adunarea de la Alba Iulia a fost o sursă de îngrijorare pentru social-democraţii români.“  Poziţia „aripei stângi“ era fãrã echivoc şi-l citează pe Tiron Albani: „Noi ne vom uni cu România, dar vom face ca aceastã unire să depindă de anumite condiţii. Ea (România, nota mea) va trebui să devină progresistă şi să alunge tiranii. Trebuie ca poporul român, eliberat ca şi noi (socialiştii români din Ungaria, nota mea) în prezent, să ne dea mâna şi împreună să construim o ţară liberă şi democratică. Noi nu mai avem nevoie de boieri şi nici de simbolul acestora care este regele“ („Douăzeci de ani de la Unire“, Oradea, 1938, p.206).

Chiar şi socialiştii „de dreapta“ – spun mai departe istoricii maghiari – declară: „Adunarea Naţională va trebui să proclame solemn că va menţine autonomia Transilvaniei libere atât timp cât situaţia actuală nu se va schimba în România“. (Citat din ziarul „Adevãrul“, 1 XII 1918).

„S-a ajuns în final la un compromis – spun, în continuare, istoricii maghiari – aripa dreaptă a socialiştilor a renunţat la agitaţia prorepublicană, iar Partidul Naţional Român a acceptat ideea unei uniri progresive (sublinierea mea) care să garanteze punerea în practică a unor reforme democrate“.

În 30 noiembrie, un comitet mai restrâns al socialiştilor a redactat un nou proiect de rezoluţie, în care nu se mai vorbea de instituţia monarhicã a României, dar în care se stabilea o serie de principii democratice: votul universal şi secret, libertatea presei şi a cuvântului, precum şi o reformă agrară împreună cu o lărgire a drepturilor politice ale muncitorilor (Histoire de la Transylvanie, p. 612).

„În concluzie – spun aceiaşi istorici maghiari – Rezoluţia Adunării de la Alba Iulia a fost ascultată cu entuziasm şi cucernicie de 100.000 de români. Caracterul progresist al principiilor sale era promiţător.“

Câteva comentarii:

  1. Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia nu a fost produsul gândirii unui singur om (numească-se el Vasile Goldiş!), aşa cum Palas Atena, zeiţa înţelepciunii şi a războiului a ieşit din capul lui Zeus, gata înarmată. Ea a fost rezultatul unei confruntări de principii între conducătorii Partidului Naţional Român şi liderii Partidului Social-Democrat din Ungaria, secţia română.
  2. Socialiştii români din Ungaria aveau o percepţie eronată despre România. Regele nu era un „tiran“, ci un monarh constituţional care nu poate fi comparat cu împăratul Austriei şi rege al Ungariei. În România, titlurile nobiliare şi privilegiile ce decurg din acestea au fost abolite prin Constituţia din 1866 sub domnia lui Carol I, în timp ce Ungaria era încã înţesată de conşi şi baroni. Este adevãrat, în România, mai existau moşieri (dar nu „boierii“ din Evul Mediu), dar aceştia se aflau şi în Ungaria. (După Marea Unire, nobilii maghiari din Transilvania s-au refugiat în Ungaria – aşa zişii „optanţi“ – dar şi-au revendicat moşiile printr-un proces la Curtea de la Haga, unde au fost apăraţi de „contele“ Apponyi! Cauza româneascã a fost susţinută de „avocatul“ Nicolae Titulescu).
  3. O reformã agrară în România a fost conceputã de liberali, imediat dupã tristul episod din 1907. Ea a fost susţinută de regele Ferdinand care a anunţat-o ostaşilor ţărani din tranşeele din Moldova, în 1917. Reforma a fost înfăptuită de un guvern liberal, după Marea Unirea. A fost cea mai radicală reformă agrară din istoria europeană.