Furt e și un leu, și un milion

Un element esențial, în cazul inspecțiilor fiscale, îl reprezintă „o comunicare bună între contribuabil/plătitor și organul de inspecție”. Corect, în cazul în care și de o parte și de alta se operează cu conceptul: buna-credință, adică până la situația premeditării fraudei fiscale! Ce ne facem cu „comunicarea/cooperarea” însă în aceste situații? Cine câștigă și cine pierde? Pentru că, să fim serioși, inspecția fiscală se declanșează, de regulă, atunci când intervin elemente de risc, adică după o analiză sau un control inopinat declanșat în urma analizei de risc sau a unor informații mai mult sau mai puțin certe (iar analiza de risc, contrar celor ce se afirmă, are la bază reguli stricte, nu aleatorii și include, pe lângă parametrii stabiliți prin ordine de ministru sau președinte ANAF și informații sau dovezi furnizate de terți, instituții ori persoane, care nu pot intra în categoria informațiilor publice, cum reclamă unii contribuabili). Transparența, în acest caz, ar fi sinonimă cu deconspirarea sursei, caz în care aceasta ar fi supusă la presiuni, șantaj și intimidări. Pe de altă parte, în categoria elementelor de risc, intră și informările altor instituții cu atribuții de control care, prin lege, sunt obligate să transmită datele și informațiile culese, la fisc. Or, a face publice și cenzura aceste informații, presupune a divulga activitatea acestor instituții. Deci, în aceste condiții, faptul că nu există transparență și nici posibilitatea de contestare privind modul în care se stabilește un anumit nivel de risc pentru contribuabili/plătitori, este mai mult decât logic, pentru că, altfel, ar presupune ca fiscul să devină un fel de informator al celor care încalcă legea, de genul: avem informații că ați săvârși o faptă penală și venim să vă controlăm! Iar contribuabilul va face tot posibilul să șteargă urmele sau să îngreuneze aflarea adevărului.

La modul ipotetic, în care contribuabilul, de bună credință, interpretează în favoarea sa anumite prevederi legale legate de baza de impozitare sau calcul a obligațiilor fiscale, punctul de vedere prezentat, în care criteriile riscului fiscal ar trebui făcute publice și să fie transparente, este OK, aceasta fiind forma ideală a unei inspecții fiscale și a relației fisc – contribuabil, în care contribuabilul are cunoștință în ce condiții poate fi supus unei inspecții fiscale. Pe teren însă lucrurile nu sunt întocmai. Din contra, orice contribuabil tinde să diminueze, la maximum posibil (și chiar imposibil) procentul din venitul real destinat, prin prevederi legale, contribuțiilor obligatorii, taxelor și impozitelor și, în această situație, va specula orice posibilitate i se ivește (pregătirea profesională a inspectorului, relațiile private cu inspectorul sau cu șefii acestuia, trafic de influență politic, mită, etc.). Or, în aceste situații, lucrurile sunt duse la extrem, forțându-se pe ambiguitatea sau neclaritatea textului de lege și, mai ales, riscându-se pe considerentul slabei pregătiri profesionale a inspectorilor ANAF, toleranței acestora, intervenția factorului politic (din ce în ce mai vizibil și mai incorect) și, de foarte multe ori, pe mituirea acestora.

În aceste circumstanțe, în care contribuabilul utilizează tot arsenalul imoral pe care-l stăpânește, a cere fiscului să fie transparent și să nu încalce regulile prestabilite, indiferent de situație, în cazul stabilirii criteriilor de risc fiscal, n-ar fi neprincipial? E ca și cum s-ar impune, în ”duelul” contribuabil de rea credință – fisc de bună credință, unul să folosească pistolul și celălalt să se apere cu mâinile goale, pentru că așa a fost stabilită regula.

Cine analizează inspecția fiscală și, mai ales, solicită stabilirea criteriilor riscului fiscal prin care se declanșează inspecția, doar prin prisma categoriei de contribuabilului ideal, de bună credință, respectiv a celor care și-au onorat obligațiile mergând până la limita maxim posibilă a interpretării prevederilor legale, are dreptate.

Cine, mizând pe practica juridică a contenciosului sau pe experiența specialiștilor care au testat formulele „câștigătoare” în materie de interpretare a legislației (nu sunt rare cazurile în care soluțiile instanțelor sunt contrare intereselor publice și date prin trafic de influență sau mită), cere transparentizarea criteriilor de risc fiscal ce implică declanșarea unei inspecții pe baza unor informații și dovezi certe de savârșire a fraudei fiscale, exagerează. Pentru că elimină din calcul esențialul: a ajuns sau nu taxa ori impozitul la buget? Ce facem atunci? Știm că taxa sau impozitul n-a fost plătită la buget, dar legalizăm sau justificăm metoda prin care a fost sustrasă? Pentru că, de cele mai multe ori, nu se contestă obligația de plată, ci norma care impune plata! Adică, în aceste condiții, facem abstracție de realitate (banii n-au ajuns la buget), dar impunem ca practică la fisc, sub consecința anulării constatării, anunțarea celui vizat că fiscul știe despre faptele sale?

Câți fac parte din această categorie a celor care, stând la „masa negocierilor” sunt în stare, cu argumente solide și practică juridico-economică, să convingă, fără a apela la arsenalul imoral, că n-a plătit obligația respectând legea? Procentul e sub 10%, pentru că acesta corespunde statistic în urma analizei inspecțiilor fiscale care s-au încheiat cu decizii de nemodificare a bazei de impunere. Or, dincolo de acest procent se cantonează, mai mult sau mai puțin (furt e și un leu și un milion), frauda fiscală profesionistă, practicată premeditat, unde orice impunere a transparenței și posibilitatea de contestare privind modul în care se stabilește un anumit nivel de risc pentru contribuabili/plătitori sau „așezare la masa discuțiilor” nu e altceva decât o capitulare necondiționată a fiscului, acceptându-se ca oficială și legală o stratagemă prin care se câștigă timp, se distrug dovezi și prin care se face presiune, utilizându-se toate mijloacele imorale posibile, asupra echipei de inspecție fiscală, căreia i se cere să accepte cutumele și faptul că neplata obligațiilor are suport legal, bazat pe interpretarea tendențioasă a obligativității plății obligației fiscale.

Când veniturile și, în special, profitul impozabil, sunt diminuate prin cheltuieli fictive sau prin cheltuieli ce nu au legătură cu activitatea societății, ori în favoarea altor entități (de obicei afiliate), ori când compensarea TVA colectată cu TVA deductibilă și rambursarea TVA nu are la bază operațiuni reale, de ce trebuie transparentizate criteriile de stabilire a riscului fiscal? Nu e logic ca acolo unde există elemente de infracțiune, acestea să primeze și, mai ales, să nu fie publice și transparente?

Cum să procedeze fiscul? Să realizeze un site în care să fie publicate firmele despre care există informații că savârșesc fapte de natură penală? Cum poate decurge cooperarea între inspector și contribuabil, la așa o zisă masă a negocierilor și când doar unul este perdant, altfel decât „un joc de-a pisica cu șoarecele” în aceste situații? Cum se poate realiza o comunicare bună între contribuabil/plătitor și organul de inspecție, în aceste condiții? Adică contribuabilul apelând la toate metodele posibile și imposibile de a bloca aflarea adevărului și inspectorului impunându-i-se buna credință, în condițiile lipsei de reciprocitate? Ce fel de masă a negocierilor, or comunicare bună între contribuabil/plătitor și organul de inspecție, poate fi aceasta? Când în panoplia contribuabilului trofeul cel mai important e sustragerea de la plata obligațiilor bugetare, neexistând scrupule în acest sens, nici reguli morale, o „masă a negocierilor” ce poate rezolva?

A nu se uita ca marii evazioniști ai României, precum Patriciu, Nicolae, Iordache etc., au făcut mereu recurs și au clamat „masa negocierilor”, nu pentru a rezolva bilateral problema neplății obligațiilor, ci pentru a „convinge” statul că n-are nici un drept să le ceară ceva și că, de fapt, statul nu există în cazul lor. Adică pentru a impune un pseudo-liberalism, marca Al Capone, în care traficul de influență și mita să fie considerate lobby, care, în final, să se concretizeze prin exceptarea firmelor de la obligațiile bugetare.

Și, în acest joc murdar, al interpretării, de multe ori stupide și neverosimile a legii, pionul principal este clasa politică care, în loc să reducă posibilitatea interpretării păguboase pentru buget a legii, de multe ori, intervine neprincipial în disputa stat-contribuabil, securizând furăciunile, prin schimbarea cadrului legal, la comanda celor interesați și a celor care plătesc. Iar marile firme de consultanță nu fac altceva decât să vămuiască și să colecteze comisionul pentru materializarea lobby-ului, politic, murdar, care nu reprezintă, în fapt, decât o taxă de protecție de tip interlop.

Știi și reușești să acumulezi sume uriașe din neplata obligațiilor bugetare? OK! Mai trebuie doar să accesezi filiera politică a protecției, să-ți plătești la termen „taxa”, să identifici firmele de consultanță eficiente în lobby și intri în clubul celor care beneficiază de „masa negocierilor”. Restul, precum că nu există transparență și nici posibilitatea de contestare privind modul în care se stabilește un anumit nivel de risc pentru contribuabili/plătitori, dar ar trebui să fie, în cazul fraudelor fiscale, e doar teorie valabilă la universități, pentru că prezintă modelul ideal al contribuabilului, de bună credință, ce nu prea există în practică, adică pe teren! Într-un sistem sufocat de taxe, în care s-a ajuns până acolo încât respectarea ad-literam a legislației să atragă falimentul activității, aproape că nu mai există contribuabil care să nu încalce legea. Problema se pune: cât și cum se poate accepta ca fiind tolerabil! Aceasta este dilema oricărui inspector fiscal!

 Pavel ROMAN