M-am născut în comunism, în plină ofensivă a „dictaturii proletariatului”. Nu am ales eu unde și când să mă nasc. La început, habar nu aveam ce trăiesc, așa că am fost tare mândru când am fost făcut pionier. Propaganda lucra subtil. Îmi amintesc de o zi a lui aprilie, 1961, când am fost duși la Teatrul de marionete, ca să ni se prezinte un mare succes al URSS – primul zbor în „Cosmos”, al unui om, Iuri Gagarin. La 14 ani am fost în „primul lot”, de trei, al celor care au fost făcuți utemist. Mai întâi, am fost recomandat de Organizația de bază de la Uzina Electrică. Am fost chemat din vacanță, că e musai să fiu la ședință, la ora 16. Acolo, vorbe mari,„entuziasm”. Copil fiind, nu pricepeam, doar percepeam. Primirea în UTM s-a săvârșit la sediul Comitetului Raional al UTM (mai apoi, UTC), acolo unde e acum Biblioteca Județeană. Mă chinuia o sinusită, de vreo săptămână. Mă apuca durerea la 11 și ținea până la ora 14, de parcă respecta un orar strict. Sufeream așa de îngrozitor că nici nu-i vedeam pe cei chemați să mă „valideze”. Habar nu aveam de Statut. Nici nu mai știu dacă nu cumva am fost „neconvingător”. Mă rog, am fost admis. Ca utecist, eram unul de pluton, tăcut și neimplicat, neinteresat. Membru de partid aveam să devin peste alți 14 ani. Lucram la Muzeu, eram muzeograf, cum ar veni, și nimeni – nici eu, nici EI -, nu se gândea că îmi lipsește carnetul de partid. Se primeau puțini intelectuali, prioritate aveau muncitorii, cei cu școală profesională, liceu la seral, țăranii etc. Apoi, de pe la 17-18 ani, mă deșteptasem, am început să înțeleg ce trăim, din lecturi aflasem istoria adevărată, nu cea oficială, auzisem și ascultasem atent patimile deținuților politici, deci nu m-am zbătut să primesc acel carnet roșu pentru care mulți dădeau din coate, ca să ajungă în față. Dar a venit ziua în care Crăciun Bonta m-a propus să devin ziarist. La Flacăra roșie, organul Comitetului județean al PCR, Or, eu nu corespundeam, nu eram membru al PCR. La 28 de ani! M-au făcut membru de partid pe fugă, în două săptămâni. Doamne ce emoții am avut! Nu pentru că intram în rândurile PCR. Nu. Ci, pentru că nu-mi intra în cap Statutul PCR – citeam și nu rețineam nimic, nu aveam limbajul specific și nici l-am dobândit vreodată. Pe de altă parte, am acceptat compromisul pentru că muream de bucurie că aș putea deveni ziarist.Până la urmă, am trecut proba, care, în fapt, fusese o formalitate. N-am ajuns niciodată un comunist habotnic. Dimpotrivă. Visam un altfel de comunism – pentru că nu credeam că țara asta, noi, oamenii ei, vom ajunge să ne scuturăm de jug, să trăim ce trăim azi. Uram prefăcătoria quasi-generală. Dar intrasem în jocul dublu, cu două măști, una oficială și alta naturală, pe măsura convingerilor proprii, a nemulțumirilor. Și așa făceau mai toți, deoarece comunismul nu era o opțiune a românilor, ne fusese indus și impus, una gândeau oamenii, alta spuneau, ca să nu-și piardă locul de muncă și chiar libertatea.

Ca ziarist, mă refugiam în anchete, reportaje, interviuri, dar mai ales în lumea sportului. Acolo, doar acolo, puteam să exprim chiar ce gândesc. Bunăoară, criticam neimplicarea „organelor locale” la UTA și nimeni nu m-a tras de urechi, nu m-a sancționat. Dimpotrivă, Pavel Nadiu, secretarul cu probleme organizatorice la Județeana de partid, m-a „înnobilat” cu funcția obștescă de președinte al comisiei județene de fotbal. În rest, adică dincolo de sport, ne autocenzuram. Fiindcă era un precept cu tentă cinic imperativă: „Scrie ce vrei, dar vezi ce scrii!”. La Securitate erau oameni care aveau ca sarcină să citească ziarul, în fiecare dimineață, ca să caute șopârle. Cum apărea ceva „nepotrivit”, cum ne trezeam cu vizita unor securiști la redacție. Cred că de sute de ori mi-am mușcat buzele de necaz că nu pot scrie chiar ce gândesc, liber și fără autocenzură. Și am avut bucuria să trăiesc și vremurile presei libere. Vremuri în care nu am avut stăpân pe conștiința mea, pe scriitura mea, decât pe mine însumi. Suferisem prea mult de lipsa libertății, ca să nu o prețuiesc. De aceea nu mi-am căutat alți stăpâni, nu m-am vândut noilor puternici ai zilei. Același lucru îl ceream și redacțiilor pe care le-am condus. Unii au înțeles, alții nu au știut ce să facă, cum să valorizeze libertatea ce le-a fost dăruită. Treaba lor. Un lucru e cert – eu am folosit la maximum libertatea, în sens nobil. Am fost urât de unii, pentru că le dezvăluiam faptele, hoția, incompetența ori caracterul infect. Știu că mă înjurau, dar, la fel de bine știu că, în sinea lor, nu putea să zică decât „dă-l în mă-sa, că e ziarist bun, corect, nevândut și nevandabil”! Într-un cuvânt, am fugit de lanț și când am scăpat de el am pus preț pe libertatea de conștiință. A meritat! A meritat, chiar dacă am și plătit, uneori usturător, decisiv.

Tristan MIHUȚA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here