Astăzi, simplă coincidență, desigur (pe bune!), am fost și eu în fața instanței, unde, în calitate de martor (solicitat de DNA – într-un fel de premieră), am fost audiat vreo două ore, timp în care instanța și avocații inculpaților m-au ascultat și mi-au pus întrebări. Spre deosebire de Dragnea, am ajuns în fața instanței, nu pentru că aș fi săvârșit vreo faptă penală, ci pentru că, cu puțin înainte de desființarea Gărzii Financiare, în calitate de comisar, am destructurat una dintre cele mai mari și mai eficiente rețele de evaziune fiscală din vestul României, în domeniul comerțului cu cereale. Rețea condusă de așa numitul (de mass-media) „rege al comerțului cu cereale”, Popa Dumitru-Cristian, alături de întreaga „faună” a fraudei fiscale din domeniul cerealelor din vestul României, reprezentată de: Negoiţă Dragoş Ciprian, Ivancea Ionuţ Sorin, Cădariu Ioan, Broşteanu Cristian, Căcărează Vasile-Tailor, Stănescu Sergiu, Marinescu-Chineaţă Alin-Mihai, Mateescu Marius-Mircea, unii infractori cu pedigree, trimiși în judecată de DNA, în urma denunțului Gărzii Financiare, sub aspectul comiterii infracţiunilor de constituirea unui grup infracţional organizat, evaziune fiscală, spălarea banilor și complicitate la evaziune fiscală. Nume care, aparent, nu spun nimic opiniei publice, dar care sunt „consacrate” în domeniul comerțului cu cereale, ca „somități” incontestabile în materie de fraudare a TVA și devalizarea bugetului public! Ca o paranteză, fauna aceasta ce prăduiește bugetul public, neaoșă, este armata de triste figuri, de care s-a folosit marile corporații care activează în domeniul comerțului cu cereale, pentru a controla piața românească, a stabili prețurile de dumping și, mai ales, pentru a frauda bugetul public. Și, mai mult, a fost una dintre grupările care au contribuit la desființarea Gărzii Financiare, participând, financiar, la campania lui Ponta și a PSD, în schimbul promisiunii că Garda va fi executată și „sectorul” va rămâne nepăzit, lșa dispoziția mafiei (fapt ce s-a și întâmplat, azi sectorul fiind unul controlat, eclusiv, de grupări mafiote).
Cum am ajuns printre primii în sala de judecată, am luat loc pe o bancă din spatele sălii, de unde am privit intrarea în sală, rând pe rând, a inculpaților, infractorilor și a avocaților, urmărind chipurile și reacțiile acestora la vederea mea. Unii, obișnuiți cu postura de inculpați, mai siguri și mai stăpâni pe ei (datorate în primul rând acumulărilor financiare ilicite) au afișat siguranță, încredere în sine, aroganță și au mimat că sunt stăpâni pe situație (așa o fi, pentru că sistemul n-a arătat că-i poate învinge, din contra, că-i protejează!). Alții, aflați la ananghie financiar și moral, au intrat cu capul plecat, spășiți, parcă resemnați cu faptul că soarta lor depinde doar de hazard și de cum vor reuși să tragă sforile cei cu mulți bani, dar având și o doză de încredere în faptul că vor reuși să scape, în grup. Avocații, în funcție de nivelul intelectual, afișau ba o mină superioară, de știe tot și controlează tot, ba normală, de percepere a realității, ba imbecilă, de individ convins că se poate minți și pe el, inventând argumente miraculoase, credibile, fapt ce s-a reflectat în întrebările (multe imbecile) puse. Numitorul comun însă, afișat, la vederea mea, a fost o ură generală, greu de disimulat, ce se vedea în ochii inculpaților și aroganța celui imoral, specifică, în cazul avocaților, de parcă eu eram inculpatul și răul din sală, „clientul” ce urma să fie sacrificat pe altarul justiției, nu ei. Dacă reacția inculpaților, era firească și sinceră (care hoț îl iubește pe cel ce l-a prins furând), cea a avocaților era expresia mizeriei morale în care se zbate societatea. Adică a individului lipsit de scrupule, ce merge pe principiul, nu contează de unde vin banii: Iuda, Isus, Dracu, Dumnezeu, e totuna. Să vină!
De bună credință, sperând că-mi fac datoria (și profesională și morală), am explicat instanței ce înseamnă o regulă simplă, în fiscalitate, în cazul depistării fraudei fiscale: „ia urma banului” și că, oricât „s-ar învărti în jurul cozii” căutând un adevăr evident, instanța nu poate constata altceva decât că beneficiarii mărfii au plătit prețul produsului și taxele, iar cei înșirați, premeditat, pe circuitul producător – beneficiar final, au „evaporat” ceea ce trebuia să ajungă la buget: taxele. Cum adică n-au plătit TVA la buget dar sunt nevinovați? Cum adică au achiziționat marfa de la producător, au plimbat-o prin două-trei firme și, în final, după ce-au evaporat taxa (și au însușit-o), totul e legal și nimeni nu-i vinovat? Că ești autor sau complice, efectul e același: banii n-au ajuns la buget, deci există fraudă și fraudatori. Iar Garda Financiară asta a solicitat DNA: nu să constate dacă s-a furat, că asta era incontestabil, ci să stabilească cine a furat banul destinat bugetului public pe circuitul producător – consumator, punând la dispoziție toate dovezile necesare în acest sens. Și DNA a făcut-o, fără dubii! Și dacă totul e atât de simplu, ce nu e în ordine, totuși, de procesul trenează? Că în sala de judecată erau toți. Și hoții și complicii.
Culmea, ca și în cazul lui Dragnea cu vila privată, unde se presupune că au ajuns o parte din banii europeni pe care îi caută OLAF și în acest caz se vede clar unde au ajuns banii. Opulența spune totul! Din păcate, mafia politică încuscrită cu mafia evaziunii fiscale, călărind justiția, ne impune să trăim într-o lume în care nu trebuie să fie advărat ceea ce vedem și trebuie să ne implantăm glaucom, dacă n-avem probleme de vedere, că să nu clacăm psihic. Toți, de la cei mai mărunți funcționari publici la șefi de instituții, avem obligația să ne prefacem că nu vedem și nu percepem adevărul și realitatea? De ce? De ce poate fi atât de imorală societatea când lucrurile sunt atât de simple? De ce să ne prefacem că nu vedem că bunăstarea și proprietățile unora provin de fraudă fiscală, iar dovezile sunt evidente? Chiar așa a degenerat societatea românească? E nevoie de zeci de ani ca să stabilim evidența? Se pare că da, pentru că mafia fiscală a avut grijă să detecteze sistemul de justiție.
Nu știu ce-a înțeles instanța și nu știu dacă am vorbit în van ca un profesionist, romantic, incurabil, crezând în ceea ce fac și în buna credință a celor ce sunt plătiți să facă justiție. Am constatat însă, analizând modul cum se desfășoară procesul că ceva nu e în regulă. Și nu e ceva particular, ci general. Că sistemul de justiție e virusat și ineficient.
Din 2016, de când DNA a trimis în judecată gruparea Popa, procesul trenează absurd. Expertize, para-expertize, martori, dar mai ales angajări și reangajări de avocați și lipsă la termene, toate sunt componentele și ingredientele unei strategii care amână deznodământul, respectiv pronunțarea unei sentințe. Cum e posibil? Ce naiba de Cod penal și Cod de procedură penală sunt acestea, care permit, legal, fără ca cineva să răspundă, până la prescripția termenului de sancționare a faptei, amânarea deznodământului, adică a pronunțării sentinței? Adică justiția este valabilă doar pentru cei ce nu-și permit să utilizeze toate șmecheriile sistemului și să utilizeze toate breșele posibile? Banii fac diferența între justiție și parodia de justiție în cazul celor cu bani? Dacă Gărzii Financiare i-a fost suficient un termen de șase luni pentru a stabili și demonstra existența unui prejudiciu, iar unei inspecții fiscale îi sunt atribuite maxim nouăzeci de zile, pentru a analiza și decide pentru o perioadă de cinci ani, ce justiție poate fi asta când nu se poate confirma în șapte ani ceea ce instituția fiscală a constatat în șase luni, în condițiile în care autorul faptei a savârșit fapta în doi-trei ani? În aceste condiții, justiția, logic, va intra într-un blocaj total, dacă nu în colaps, din care nu vor câștiga decât infractorii.
În aceste circumstanțe, am vreun motiv să nu fiu scârbit și dezamăgit de sistemul de justiție actual, care favorizează marii infractori? Când într-o sală de judecată, cei acuzați își permit să facă bășcălie de funcționari, procurori, judecători, umilindu-i prin invocarea procedurilor admise de Codul de procedură penală, prin avocați lipsiți de scrupule, sfidând autoritatea publică, ca și cum ar fi needucată și neprofesionistă, cum te poți simți altfel decât umilit de un sistem ce ar trebui să te protejeze? Credeam că azi, după șase luni de muncă și riscuri, o să experimentez un moment de satisfacție în sala de judecată, asitând la înfăptuirea justiției, în cazul unora care au devalizat bugetul public cu peste treisprezece milioane de lei, contribuind decisiv la trimiterea în fața justiției a acestor indivizi. În loc de satisfacție însă am simțit cum mă inundă și copleșește o cruntă dezamăgire, o lehamite totală și un sentiment de neputință cronică. Pentru că, după șapte ani de cercetare și judecată, a spune că se înfăptuie justiția, în acest caz, nu e doar o glumă sinistră ci o mare ipocrizie! E ca și o reabilitare post-mortem! Efectul acestui gen de mascarade juridice, în care inculpații sfidează autoritatea publică, desconsiderând-o total, ce poate fi? Va fi o demobilizare generală a celor care mai cred în justiție și o invitație la a evita, pe viitor, să mai sesizeze organele de cercetare penală pentru încălcarea legii. Dacă oricum nu contează, de ce? În ritmul acesta, încet, încet, se pare, pasăm răspunderea infaptuirii justiției pentru comiterea faptelor de devalizare a bugetului public, pentru lumea cealaltă. Simplu și corect, nu? Vor avea parte de justiția divina, nu? Doar raiul e pentru clasa muncitoare, adică pentru cei cinstiți și săraci, care nu fură taxele, nu și al infractorilor! Asta e justiția în care se judecă Dragnea! Șapte ani de cercetare și judecată pentru o faptă dovedită. Și câți vor mai urma încă, că mai urmează și apelul sau recursul. Poate după ce voi ieși la pensie, o sa aflu finalul unei constatări din 2012. Poate, că nimic nu-i sigur. Există și varianta să-l aflu și pe lumea cealaltă, nu? Cine se grăbește și de ce, când e vorba de justiție?

 Pavel ROMAN

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here