Ce viață, ce ani! Erau anii aceia buni, în socialism, când găseai de toate, oricând și la orice oră. Mergeam duminica, pe la ora 12, la amiază deci, la magazinul Mistrețul, din Piața Kogălniceanu, colț cu Plevnei, și cumpăram orice – cotlet, mușchiuleț, orice îți dorea suflețelul – eram însurat, ne vindeam cartelele de bursieri, și mâncam în cameră, ce ne găteam noi. Bere străină, pepsi tot ce vrei, un fel de societate de consum în acei ani, 1971-1975.
Dimineața mergeam la curs și, mâncam la Patiseria din P-ța Kogălniceanu, un kefir și două merdenele. Totul la 4,10 lei. La facultate, am intrat 20, din 386 de candidați, dar ne-am trezit 25, în an. Destui cât să facem o trupă. Ne întâlneam serile la Orizont în Drumul Taberei (în anul I), apoi la Union, sediul lui Nichita Stănescu cel care ni se alătura adesea, nu la hotel, ci la sud-vest de Sala Palatului, la Trocadero, la Cireșica, dar mai ales la Carul cu bere. După examene, obligatoriu acolo, la Car. Unii beau de bucurie că au trecut, alții de necaz că se revăd cu profesorii la toamnă. Oriunde eram, ce chefuri de neuitat trăgeam! Erau cântecele studențești (majoritatea reluate de N. Mărgineanu, în ultimii ani), dar aveam și eu repertoriul personal, cu care veneam de acasă, de la Arad. Apropos, când profesorii auzeau că sunt, suntem, că era și Șucu Ivașcu, din Arad, aveau o reacție care sugera admirație față acest oraș și nu era unul să nu știe de Liceul Moise Nicoară.
Țin minte că într-una dintre zile am chiulit de la cursuri, vreo 10, ne-am dus la Grădina Bufetului facultății, la Hașdeu, și am băut bere. „Șeful” trupei era inegalabilul Șucu Ivașcu (el îmi fusese coleg de clasă și la Moise Nicoară). Șucu, Dumnezeu să-l odihnească, îl știa pe Eminescu in integrum, avea și o boală – chelnerul să nu ia sticlele de bere de pe masă până nu părăsim incinta. Ei bine, în acea zi aveau să se umple două mese cu sticle de bere. Cântam, râdeam, nu aveam grija zilei de mâine. Eram noi, tineri, eram o gașcă faină, deșteaptă, citită.
Apoi erau Teatrele. O viață culturală sănătoasă pulsa în Capitală, în acei ani magnifici. Mergeam de preferință la Bulandra, unde era o trupă nemaipomenită și unde Liviu Ciulei realiza capodoperele vieți; dar mergeam și la Nottara, la I.L. Caragiale, la Teatrul de revistă C. Tănase, cu cele două săli. Am fost și la Grădina Icoanei, am fost la spectacole de operă, fie la Operă, fie la Sala Palatului. Umblam la cenacluri – unul era al lui Eugen Barbu și, curând avea să apară cenaclul lui Adrian Păunescu.
Și, ce să mai spun de sport, dar mai cu seamă de fotbal! Duminică de duminică eram pe Republicii, pe 23 August, pe Dinamo, pe Steaua etc.,n-am scăpat vreun meci de campionat, de cupă ori al echipei naționale.
Cum spuneam, au fost anii mei cei mai frumoși. Atât iubeam Bucureștiul, cu tot ce oferea el, că în anul IV mă tentase să rămân repetent, să nu plec din el, să nu mă despart de studenție. Dar era un mare impediment – eram însurat deja și acasă mă aștepta un copil. Și mai erau socrii, mai ales socrii!
Tristan MIHUȚA
