De mic eram înnebunit după fotbal. Jucam de dimineața până seara. Roua dimineții și roua serii se lipea de mingea pe care mi-o cumpăra tata, ca răsplată că eram mereu premiant – din clasa întâi, până în clasa a VIII-a. Dar așteptam și meciurile echipei mele de suflet, UTA. Număram zilele, orele rămase până la meciul următor. Ce mai, trăiam pentru fotbal, aș butea spune și asta îmi umplea viața de sens, pe atunci.
Am mai crescut, am ajuns la facultate. Era în cursul săptâmânii și Naționala noastră juca cu RDG. La ora 14. Merg la tanti Cuța, care locuia pe B-dul Dimitrie Cantemir, gazda mea de pe timpul admiterii la facultate, pentru care eram ca și copilul dumneaei. Vine și fiica dumneaei și ne trezim că nu avem cheie. Stă să înceapă meciul. Cum să nu-l văd de la început? Văd, de pe minusculul squar al ghenei, că geamul de la baie era deschis. Eram la etajul al șaptelea. Mă uit jos, asfalt. Sunt vreo 20 și ceva de metri. Caut burlanul ghenei. Se cam mișca, dar părea destul de sigur, în nebunia mea. Urc pe gărdulețul de fier forjat al squarului, apuc burlanul, apoi rama de la gemuleț, mă ridic în mâini, apuc să vâr capul pe gemulețul de la baie, apoi umerii și îmi dau drumul în cap, cu mâinile înainte, în vană. Am văzut meciul! România a pierdut , 0-1, dintr-un 11 metri. Pentru asta mi-am riscat viața. Astăzi, nu aș mai face-o, dar la 22 de ani m-am jucat cu moartea. De dragul fotbalului!
Tristan MIHUȚA
