Din păcate, la ceea ce asistăm azi – respectiv la jefuirea bugetului public de către mafia politico-fiscală -, au contribuit toți politicienii români, care au deținut funcții publice, de la consilierii locali și județeni, la șefi de instituții, parlamentari și demnitari din guverne, indiferent de partidul din care au făcut parte. Toți, fără excepție, într-o măsură mai mare sau mai mică – în funcție de poziția în partid, de apartenența la grupuri de interese și de posibilități -, au participat la prăduirea generalizată a bugetului public (bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale). Contractele publice și relațiile cu cei care le-au câștigat și derulat, a devenit adevăratul și unicul scop al bătăliei politice (și a măcelului dintre așa zisa putere și așa zisa opoziție, creată, în fapt, tot din interes material) și cel al ocupării unei funcții, oricât de insignifiantă. Pentru că orice contract public a însemnat bani, comisioane, mită, respectiv (în primul rând) susținere politică din partea beneficiarilor de contracte. Orice lucrare plătită din bani publici, oricât de mică, de la pavarea unui trotuar, la amenajarea unui parc sau a unei fântâni arteziene și până la investiții mari, genul autostradă, clădiri publice, stadioane sau magistrale de cale ferată, a fost supraevaluată, premeditat, ca să asigure un profit, cel puți la nivelul costurilor, dacă nu chiar și de zece ori mai mare (ca să ajungă la toți, nu?). Vorba unui mucalit: când s-a ajuns ca o bancă în parc, la Arad, sub managementul lui Falcă, să coste cât o Dacia „Logan”, vă imaginați cât a fost comisionul (mita)? Așa s-au făcut toate lucrările publice în România în ultimii treizeci de ani. Începând de la reparațiile la clădirile publice (școli, spitale, grădinițe, instituții publice, obiective de cultură, etc.), continuând cu dotarea și informatizarea domeniului public, construcția de autostrăzi (a se revedea cazul „Bechtel”) și până la achiziția de armament,  statul (adică cetățenii și firmele private, prin impozite și taxe) a plătit nu numai costurile reale, ci chiar dublu, triplu, ori chiar de zece ori – în funcție de tupeu și lăcomie -, față de cât au fost în realitate costurile totale ale investițiilor publice, respectiv cheltuielile cu reparațiile, dotările necesare funcționării și informatizarea sistemului public. În treizeci de ani de administrare a țării de către clasa politică creată de mafia fiscală a banului public, deși fiecare lucrare a fost recepționată, cantitativ și calitativ, de comisii de recepție instituite la nivelul instituțiilor publice contractante sau beneficiare a lucrărilor executate (comisii care aveau atribuții și răspundere în ceea ce privește recepția cantitativă și calitativă a lucrărilor efectuate), n-am cunoștință de vreun un caz în care o comisie de recepție să fie cercetată penal, trimisă în judecată sau condamnată pentru recepția fictivă a lucrărilor publice sau pentru plăți a unor lucrări supraevaluate. Ce spune aceasta? Că există o conspirație generală privind furtul banului public și că aceasta s-a profesionalizat an de an? Mă tem că exact acesta este adevărul! Dar ce mai spune faptul că din bugetul de stat se suportă lucrări mega-evaluate, de tipul celor executate de firme precum cele din grupul „SIVECO” (controlate de Irina Socol), cele din mega-grupurile „ASESOFT” și „TEAMNET” (controlate de Sebastian Ghiță), cele executate de grupul de firme „UTI” (controlate de Tiberiu Urdăreanu) și multe, multe alte grupuri de acest gen?

Două lucruri esențiale spun: că actuala clasă politică, în special leaderii acesteia, sunt păpușile mafiei ce controlează modul cum sunt alocați și cheltuiți banii publici și că, în fapt, nu ei conduc România ci cei ce-i păpușează, respectiv că autoritatea publică a fost anihilată complet în România, pentru ca banul public să poată fi fraudat fără consecințe materiale și penale (asta s-au zbătut, în ultimii ani, mai toți politicienii: să creeze cadrul legal, care să le faciliteze, ușor, accesul la banul public și să anuleze orice răspundere, directă sau indirectă, pentru fraudarea banului public).

În ceea ce privește cine conduce, în fapt România, este mai mult decât evident că aceasta o fac indivizi de genul Socol, Ghiță, Urdăreanu, frații Cristescu (Timișoara), Țânțăreanu, Iordache (cel cu asfaltările), Țiriac, până nu demult, Patriciu, Fenechiu și mulți alți „abonați”, din capitală și fiecare județ, la contracte plătite din banii publici. Acești așa ziși întreprinzători (în realitate niște grupuri de crimă organizată, ce controlează spălarea banului public, provenit din fraudă fiscală), prin intermediul celor porecliți „baroni” (precum Buzatu, Oprișan, Arsenie ,Titus Bojin, Stănescu etc.) și prin intermediul celor trimiși în Parlament sau numiți în Guvern, sunt cei care iau deciziile și cei care hotărăsc cum se cheltuie banii publici. Nu Dăncilă, nu Teodorovici, nu ministrul de interne, nu ministrul muncii, nu cel al dezvoltării regionale, nu Tăriceanu, nu Ponta, nu Orban, nu Băsescu, nu Ponta și nici măcar Dragnea, n-au fost și nu sunt cei care au condus, cu adevărat România. Ei sunt doar instrumentele prin care „mafia fiscală” își impune deciziile și face legea. Nu oamenii politici conduc și nu ei decid, ci cei care au fost beneficiarii împărțirii și atribuirii banilor publici, pentru că politicienii au fost, întotdeauna, doar beneficiarii para-ndărătului, adică a comisioanelor și mitei oferită pentru atribuirea contractelor de execuție a lucrărilor publice, dar nu marii beneficiari. Deci, politicienii există și sunt „vizibili”, atât cât li se permite, respectiv atât timp cât fac jocurile și protejează interesele celor care administrează, în fapt, averea publică a României. Când oamenii politici „uită” cine a contribuit la ascensiunea, poziția și imaginea lor și încearcă să se desolidarizeze de mafia care i-a promovat și instalat în funcții, pățesc precum Orban cu Urdăreanu, Băsescu cu Bercea „Mondialu”, Bica cu Tender, etc., lista celor „readuși cu picioarele pe pământ”, prin autodenunțuri sau denunțuri ale întreprinzătorilor, fiind extrem de lungă, incluzându-l chiar și pe Dragnea. Deci, cine înțelege cum funcționează mecanismul atribuirii pe criterii clientelare, interese sau șantaj, a banului public și mecanismul prin care este furat banul public (fraudarea și comisionarea acestuia) știe că nu oamenii politici conduc România, ci cei care fraudează și spală banii publici fraudați (mafia fiscală, cum o denumesc, eu). Pentru că toți politicienii, așa cum am mai spus, de la consilierii locali la membrii guvernului, depind de banii fraudați și spălați de mafiile care dețin controlul asupra cheltuirii banului public (adică de comisioane, mită sau mici afaceri făcute împreună cu mafia fiscală).

În ceea ce privește disoluția autorității publice, este evident că acest lucru e incontestabil (ineficiența blocării supra-evaluării costurilor lucrărilor publice, a fraudei și spălării banilor în domeniul lucrărilor publice, e o dovadă a faptului că autoritatea publică, în acest domeniu, aproape că nu mai există). Nici Curtea de Conturi (politizată și mituită cu salarii enorme și pensii speciale exagerat de mari, tocmai pentru a nu fi eficientă), nici ANAF, nici Ministerul Public, nici Direcția de combatere a fraudelor din cadrul IGP, nici justiția (atunci când rarele cazuri instrumentate în acest domeniu, ajung în instanță) nu demonstrează că au măcar intenția de a bloca, cu adevărat, fraudarea banului public și spălarea acestuia de către grupările de crimă organizată (în majoritatea cazurilor, statul e perdant, deși sunt sume uriașe și dovezi clare ale fraudelor comise). Pentru autoconservare, se aplică principiul nu se știe clar, legislația e permisivă (deși acolo unde legea nu acoperă, ar trebui să intervină conștiința magistratului) sau nu se înțelege fenomenul. Cum adică nu se știe? Cum adică Curtea de Conturi, ANAF, IGP, Parchetele sau instanțele de judecată, nu realizează că au fost supraevaluate lucrările la autostrada „Transilvania”, unde s-au plătit sume de cel puțin de cinci ori mai mari decât costul real al lucrărilor? Cum adică Curtea de Conturi, ANAF, IGP, Parchetele și instanțele de judecată, nu înțeleg mecanismul fraudării banilor publici, prin supraevaluarea tuturor lucrărilor sau serviciilor publice, fraudarea banilor publici și spălarea banilor proveniți din fraudă? E o glumă proastă că nu știu, legea este permisivă, sau nu înțeleg fenomenul! Nimeni, după ce-a ajuns într-o astfel de funcție publică, nu poate fi atât de naiv să nu priceapă mecanismul prin care este furat banul public (în majoritatea cazurilor e mai mult decât clar: banii n-au ajuns la buget, iar cei care au fraudat sunt doi sau trei indivizi. Cum adică nu sunt în stare să stabilească autorii?)! N-o fac pentru că-și conservă statutul privilegiat și nu riscă o coliziune cu mafia politică, chiar dacă asta înseamnă protecția celui ce a fraudat bugetul și deprofesionalizarea funcționarului. Acesta este principiul după care se ghidează profesional funcționarii. Sunt mituiți cu salarii mari, cu sporuri și premii, cu pensii speciale, cu funcții publice atribuite politic, cu stagii de cotizare pentru pensii, ridicole (douăzeci de ani în cazul polițiștilor), fără ca pentru aceasta să li se impună realizarea unor indicatori de performanță sau de eficiență (din contra, fiind stimulați cei mai inactivi, iar indicatorii sunt stabiliți pe criterii subiective). Acesta este adevărul ce îngroapă România, respectiv democrația și statul de drept: cumpărarea și stimularea nepăsării și a non-combatului! Iar dovada că există o conspirație generală și că totul e un bluf pentru naivi, în ceea ce privește lipsa de competența și eficiență a autorității publice, în domeniul contracarării fraudei din bani publici, o constituie faptul că nici o comisie de recepție din România, care s-a ocupat de recepția lucrărilor publice, n-a fost anchetată și trimisă în judecată, pentru că a recepționat lucrări prost executate și au aprobat, la plată, sume exorbitante în raport cu valoarea reală a lucrărilor executate sau serviciilor prestate. O altă dovadă a premeditării cumpărării nepăsării și non-combatului autorităților publice, o constituie faptul că nici o entitate publică (Parlament, Guvern, ANAF, Curtea de Conturi), n-a lansat, în ultimii ani, vreo tematică de control, prioritară, care să privească eficiența și legalitatea cheltuirii banului public, respectiv recepția lucrărilor plătite din banii publici. Nici măcar în ceasul al doisprezecelea, când sistemele informatice, plătite cu miliarde de euro, din bani publici, realizate de „SIVECO”, „ASESOFT”, „TEAMNET” sau „UTI”, crapă și blochează sau paralizează zile, săptămâni sau luni, activitatea instituțiilor publice, creând grave disfuncționalități în economie – cu consecințe inimaginabile (înregistrându-se chiar morți din cauza nefuncționării sistemului informatic din sănătate) -, autoritățile nu manifestă nici cea mai mică intenție de a demara acțiuni de verificare privind analiza costurilor și a modului cum au fost recepționate lucrările plătite din bani publici (infrastructură rutieră, reparații, infrastructură în domeniul IT, etc.). Ba, din contra, înjură și atacă public, pe cei care manifestă interes (DNA, Parchete). De ce se evită analiza costurilor și a modului cum au fost recepționate lucrările decontate din bani publici și cât mai poate suporta bugetul de stat astfel de costuri? Răspunsul e simplu, dar greu de digerat: nimeni nu dorește să scurme viesparul, adică să se facă public adevărul, pentru că adevărul ar reprezenta înmormântarea actualei clase politice, ce supraviețuiește din comisionarea banului public, adică a comisionului provenit din frauda fiscală și spălarea banilor proveniți din frauda fiscală comisă de cei care execută lucrări decontate din bani publici, or ar stopa sursa ce asigură veniturile principale ale clasei politice. În acest sens, câteva întrebări (retorice?), ar suna, cam așa: De ce nu se înființează o celulă de criză (precum cea instituită de Băsescu, în 2009, când a denunțat evaziunea fiscală și corupția ca fiind atentate la siguranța națională), din care să facă parte Curtea de Conturi, ANAF, IGP, SRI, Ministerul Public și Ministerul de Justiție, care să aibă ca obiect analiza eficienței cheltuirii banului public, a fraudei și spălării de bani în domeniul lucrărilor decontate din bani publici?  De ce nu se fac publice Rapoartele (actele de control) ale Curții de Conturi, privind fraudele generate de cheltuirea iresponsabilă a a banilor publici? De ce nu instituie ANAF, prioritar, o tematică, privind controlul modului cum au cheltuit firmele care au contracte cu entitățile bugetare, banii alocați pentru investiții, reparații, dotări sau informatizare? Răspunsul (tot retoric!) e de genul: Pentru că ar determina pe cei precum Socol, Ghiță, Urdăreanu, să spună adevărul despre cum au obținut contractele decontate din bani publici, cât comision (mită) au dat pentru obținerea contractelor, cui și cum au dat banii și cine și cum au recepționat lucrările publice executate, fără a se respecta condițiile de calitate. Realizați ce cutremur ar produce în România adevărul, respectiv dacă Socol, Ghiță, Urdăreanu și alții ca ei, ar spune ce-au făcut și ce știu (cât au dat și cui)? Având în vedere circumstanțele, dimensiunea fraudei în domeniul cheltuirii banului public, ar fi necesară constituirea unei celule de criză, la nivelul celor mai importante instituții publice, inclusiv Președinție,  Parlament și Guvern? Sigur că ar fi nevoie, dar cine s-o facă? Un guvern păpușat tocmai de acest gen de indivizi, care se ascunde în spatele unor interpretări subiective ale Curții Constituționale, cu privire la ne/legalitatea colaborării între instituțiile publice? O Curte de Conturi, o ANAF, un Minister de Interne, un Minister Public sau un Minister de Justiție mituite, de clasa politică, cu salarii uriașe, funcții și pensii speciale, tocmai pentru a nu vedea ce se întâmplă cu banii publici, adică „frăția” de tip mafiot, dintre oamenii politici și grupările de crimă organizată, ce se ocupă cu fraudarea și spălarea banilor proveniți din fraudarea banilor publici? Și ce dacă exact această mizerie, respectiv supraevaluarea lucrărilor decontate din bani publici, mita provenită din fraudarea și spălarea banilor proveniți din fraudarea banilor publici, va băga, în curând, România în cea mai neagră criză pe care a avut-o vreodată? Toți anticipă criza și o consideră efect al dezastruoaselor guvernări. Dar, cu toate acestea, în afară de măsuri demagogice, menite să adoarmă vigilența și să cosmetizeze realitatea, sau a unui non-combat și a unei epidemii cronice de neimplicare, nu se face nimic. Contractele publice se acordă în continuare pe aceleași criterii clientelare; decontările continuă să se facă la prețuri nu supra, ci la mega-supra-evaluate; cheltuielile publice supra-dimensionate se asigură din bani împrumutați cu camătă (că ceea ce se practică deja, nu mai e dobândă, ci camătă, toate băncile profitând de criza în care se află guvernul), iar administrația publică e tot mai politizată, obedientă politic și deprofesionalizată. Și? Cine va deconta? Cine altul decât contribuabilul naiv, care a crezut în buna credință a politicianului? Lor, oricum, nu le pasă, pentru că și-au burdușit conturile din ofshore, au achiziționat proprietăți în zona Schengen a UE (Coasta de Azur, Franța, Italia, Spania, Elveția), în SUA sau alte tărâmuri exotice, securizându-și averile prin transfer de proprietate pe rude sau apropiați, ca să nu fie depistate. Iar dacă pică un guvern (firesc să se erodeze, când face jocurile mafiei fiscale), nu le pasă, pentru că vine altul, tot pus de ei, adică de cei „abonați” la contractele decontate din bani publici și mecanismul de fraudare a banilor publici se reia, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Un guvern primenit, cățărat la putere prin lozinci populiste, aparent neînregimentat în grupările de crimă organizată (deși e o utopie că poate exista un astfel de guvern, care să acceadă la putere fără sprijinul mafiei fiscale), va da senzația că se vrea administrarea eficientă a banilor publici în folosul cetățeanului. Și, astfel, ca într-un perpetum mobile cinic și tragic, culmea, deși sunt, incontestabil, groparii României, așa zișii întreprinzători care fac afaceri, aproape exclusiv cu statul, acumulând miliarde de euro din supraevaluarea lucrărilor executate și a fraudei fiscale comisă în domeniul lucrărilor publice, sunt, mereu, în postura de a oferi României, guvernul care promite salvarea. Cam în genul: Dracu promite că ne duce în rai! De ce nu l-am crede? Că doar dețin toate argumentele (bani, influență, media) să ne convingă și manipuleze, nu?  Au ratat, vreodată?

Pavel ROMAN

1 COMENTARIU

  1. Autorul articolului dezvaluie cat se poate de obiectiv cum ,functioneaza’ sistemul.Gradul de spalare pe creier a cetateanului,a ajuns din pacate la un nivel atat de avansat incat nepermis de multi oameni,se autoamagesc si acum,cand pauperizarea tarii este vizibila de la mare distanta.Am prins in vechiul sistem si perioade bune si mai grele,dar n-as fi crezut ca vom primi la schimb ceva de-a dreptul inuman.Marea intrebare:ce este de facut?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here