(Spicuiri din cartea mea „Adevărul, gol-goluț”)

Cele peste trei decenii dedicate presei le privesc, dacă nu cumva cu mândrie, în mod cert, cu satisfacție. Dar, ca să fiu sincer, sunt și mândru pentru ce am dat și cât am dat presei arădene. Pe unde am trecut am marcat viața redacției, dar și a unora dintre aceia cu care am fost coleg. Culmea este că nimeni nu m-a îndrumat, nimeni nu mi-a spus, la debutul în presă, „scrie așa, ține seama, întotdeauna, de asta sau de asta…”. Nu. Fusesem însă un cititor de ziare atent. Mai ales al presei sportive. Îi urmăream cu o plăcere fără margini, pe Ioan Chirilă, de la Sportul, sau pe Ovidiu Ioanițoaia de la Flacăra – de fapt, Flacăra era un „stup” formidabil, plin cu ziariști de mare talent (Ilie Purcaru, Cornel Nistorescu etc.). Dar și mai înainte mă îndrăgostisem de scriitura lui Romulus Balaban, un medic cult, care aducea zilnic o sumedenie de neologisme (a emigrat în Israel), de metafora lui Fănuș Neagu sau de cronicile pline de „spumă” ale lui Radu Cosașu.

În redacția Flacăra roșie, am fost aruncat în luptă, cum s-ar zice fără instrucție. Așa că m-am bazat doar pe forțele mele, pe mintea mea, pe inspirația mea și pe talentul meu, dacă l-am avut cumva. Însă eu, peste ani, nu lăsam oamenii în voia soartei. Mă refer, firește la tineri, pentru că pe talibani nu mai aveai ce să-i înveți. Am promovat un fel de „școală, la locul de muncă” și de evoluția multor tineri sau foști tineri, care au trecut pe „sub mâna mea”, sunt mândru. Voi aminti pe unii dintre aceștia: Simion Todoca, Doru Sinaci, Eugenia Bărdaș, Andrei Ando, Dana Lasc, Dan Maghiș, Teofil Grădinaru, Alin Olteanu, Sebastian Șiclovan, Daniel Berar, Paula Bulzan, Claudiu Horeanu, Romulus Dubăț, Orlando Toader, Lucian Valeriu, Felicia R. Gheorghe, Simona Mazăre-Butaru, Nelu Scripciuc …

Cum trăim într-o lume a dualității, sunt și oameni la care, uneori, mă gândesc cu sentimentul că era mai bine dacă nu ne-am fi întâlnit. Dar inevitabilul, întâmplarea sunt și ele parte a necesității, nu?

Au fost ani frumoși, ani în care am trăit tot ce se putea trăi. Mi-a plăcut și munca, mi-a plăcut și viața, cu tot ce poate ea să ne ofere. Ca să vedeți cât de ironică poate fi uneori soarta: mi-am început cariera de jurnalist pe vremea în care presa trebuia obligatoriu să fie obedientă și am plecat din presă, fără voia mea, într-o vreme și mai urâtă, o vreme în care presa a devenit obedientă de bună voie. Sau, mai bine, din voia unor șefi mânați de interese mici, meschine, strict personale. Așa, vicios și perfid, avea să se închidă cercul în urma mea. Ce satisfacții poți avea slujind escroci și infractori, nu știu. Dacă ar fi ziarul acelora, poate că aș mai pricepe – cine plătește, comandă muzica. Dar așa?!! În loc de orice altceva, mai potrivit mi se pare un gând de-al lui Pablo Picasso: „Există oameni care fac din soare o simplă pată galbenă, dar există şi oameni care fac dintr-o simplă pată galbenă, un soare adevărat”.

Tristan MIHUȚA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here