De la Jeni (Genin) citire. Azi despre Românisme!

La rând la Market, două fete în fața mea. Vorbeau între ele în limba engleză. Ajung ele la casă, iar vânzătoarea (de maxim 35 de ani), auzindu-le, la rândul ei, în timp ce le scana mărfurile, le întrerupe efectiv dialogul și se pornește: „Oh, you speak English… How come? I speak English too. I was in London for two years. How come you are in Romania?” Una dintre ele, năucită, dar politicoasă, îi răspunde. „I am a student here!” Casierița: „Oooh, a student! (de parc-ar fi descoperit America!) Where are you from, then?” Studenta, evident iritată, abia aștepta să plătească și să iasă. Cum zic însă, politicoasă fiind, îi răspunde totuși cu juma de gură: „From Israel!” Casierița, omniscientă, nu se lasă: „Oooh, the Zidul Plângerii!” Când a auzit ovreica una ca aiasta, s-a slobozit într-o română frumoasă: „Auziți, mama-i evreică, tata-i român. Am crescut cu ambele lor limbi, plus engleza. Grăbiți-vă vă rog, că respir greu prin mască!”
I mean… wooow! Drăguță și politicoasă până la capăt. Copilă frumoasă și deșteaptă, mi-am zis. Mă tot întrebam cum de s-a abținut să-i zică vreo două… gen „ce te bagi, fă, cu bocancii în viața mea, necunoscuto care ești tu!” Well, cinste ei!
Cu ocazia asta însă mi-am amintit de boala asta ancestrală a noastră de a face pe interesanții cu orice preț când prindem un picior de străinez, să ne dăm în spectacol, bașca să mai și demonstrăm că vorbim o străineză oarecare, tocmai azi, când până și câinii latră în limba lui Shakespeare. Asta, combinată cu un soi de egoism, în fond, cu dorința de a-i spune unui om care nu doar că ți-e străin, ci este străin până și de țară, niște lucruri oarecare despre tine, un om pe care nu-l vei mai vedea niciodată. De ce să faci asta? Pentru a epata? Pentru a vedea ăla că nu s’tem proști? Păi, tocmai așa își dă seama că suntem. Prost crescuți, cel puțin.
Îmi aduc aminte că așa făcea și bună-mea cu lumea, la țară; de aici deduc că în profunzime, în ADN-ul neamului românesc, o fi vreo meteahnă. Ședea ea la fereastră și se uita să vadă cine mai trece pe uliță. În sinea ei, abia aștepta să treacă cineva să se mai laude cu te miri ce s-a mai întâmplat fie în viața ei, fie în ce mă privește, fiind nepoata ei preferată. Astfel, când trecea vreo cunoștință de-a ei de pe la biserică sau vreo vecină, o oprea:
– Auzi, Mărioaro, ce bine că te văd. Tot am vrut să te-ntreb, tu ce mai faci? Ești bine? Dar nepoată-ta? Ce mai face nepoată-ta? Că nepoată-meaaaaaa…
… Și în loc s-o asculte pe aia ce mai face nepoată-sa, semn că nici n-o interesa pe baba ce face fata aia, se apuca să înșire ce premiu am mai luat eu sau la ce olimpiadă m-am mai dus, că avea inima cât o lingură de scos de fală, când venea vorba despre realizările mele.
Cumva, ca neam, am rămas tot așa. Cu mici excepții, desigur, care însă nu cred că pot confirma regula… Doar noi contăm pe lumea asta și ținem morțiș să ne etalăm bruma de știință sau bruma de stare până și pe bandă la supermarket. Atâta cât e. Și știința și banda.

Eugenia CRAINIC

Foto:Adevărul.ro