Tocmai am tuns gazonul, în curtea din spate și în grădină. Aa, să nu credeți că nu mai am și grădină! Mai am. Pe un petic de cca 100 mp, am pus roșii, ardei, castraveți, dovlecei, leuștean, salată, pătrunjel, mentă, măcriș și ce-o mai fi.
Așadar, am tuns gazonul. Stau în gradină și privesc. N-am știut că se poate privi și cu sufletul. Se poate!. Sunt transpirat și o oboseală plăcută mă învăluie.
Galeria cu viță de vie se îmbogățește. Are struguri. Cireșii, merii, perii, prunii dau semn de rod bun. Roșiile au flori. Iarba pe care tocmai am tuns-o este de un verde crud-crud. Pot paria că nimeni, în Micălaca, nu are gazon ca al meu.
Fac toate astea, deși am scos casa la vânzare. Devenise „prea mică”, cu șase camere și patru băi, living, demisol locuibil, pentru două familii.. O să plec de aici, dar nu pot abandona învățătura părinților mei. Cinstește locul!
Păsările ciripesc, se zbenguie. Îmi mai ciugulesc din salată. Poate dacă ar fi șterp aici, ne-ar ocoli. Am senzația că nu sunt singur. Or fi strămoșii mei, proprietarii succesivi ai acestui loc? Se poate.
Mereu, de când mă știu, am fost frustrat pentru că nu m-am bucurat de fiecare zi de primăvară. Anul acesta, datorită pandemiei, am trăit în curte, în grădină, fiecare zi de primăvară, am văzut și m-am bucurat de fiecare colț de iarbă, de fiecare muguraș, de fiecare floare. De câteva zile mă răsfață salcâmii, cu mirosul lor. Încă sunt aici, dar voi pleca din Raiul Vieții mele și voi lua cu mine toată bogăția trăirilor, de la tinerețe, până la bătrânețe. Sunt un sentimental nevindecabil. Doamne, cât doare ruptura!
Tristan MIHUȚA
