În fiecare seară, în jur de ora zece, trec pe lângă blocuri. Muuulte blocuri. Partere întregi cu ferestre deschise larg, din spatele cărora se aud oameni. Familii. Cumva, am constatat că familiile din România nu-și vorbesc. Își țipă. Își urlă voile și (ne)voile. Parterele sună a ceartă, a neîmpliniri, a reproșuri. Oamenii strigă. SE strigă. Partere întregi de strigăte a neîmpliniri, dorințe deșarte, lipsă de perspective, neiubiri, revolte. Și televizoare cu zeci de posturi ce par desprinse din aceeași scenă pandemică, profund patologică. Sunt triste parterele din România mea. Și bolnave. La suflet și, pe alocuri, la trup.
Eugenia CRAINIC (facebook)
