(republicat, cu ocazia aniversării zilei de naştere a lui George Enescu, prietenul lui Bartok)
Tocmai îmi cumpărasem bilet de călătorie pentru trenul care pleca de la Arad spre Bucureşti, când se anunţă în difuzoarele mânjite de căcat de porumbei că mijlocul de locomoţie va avea întârziere. Două ore. Ce naiba să fac două ore în gara din oraşul meu natal şi de baştină, simultan? Mă duc la birt. Firesc. Norocul meu că nu aveam un bagaj voluminos. În mână, pentru că în cap mai am ceva bagaj. Dacă nu de cunoştinţe, măcar de numere de telefon. Intru în birtu’ gării, întreb de patron, doar, doar o fi pe-acolo, ca să pot bea pe gratis ceva. Era plecat. Cică trebuia să-l sun. Cum să-l sun că trenul va avea întârziere, iar eu nu prea aveam bani la mine şi tocmai îmi amintisem că suntem prieteni, după ce nu l-am căutat vreo doi ani? Birtu’ aproape plin, de călătorii ce aşteptau trenul dinspre Viena către Bucureşti. Lume pestriţă, cu bagaje colorate. Mă aşez la singura masă liberă, iar după ce îmi număr pe sub faţa de masă banii pe care îi am la mine, comand un pahar de vin cu apă de la robinet. La un moment dat, aud scârţâitul uşii de la intrare şi văd un tip elegant, la o vârstă ceva mai înaintată, cu părul alb şi cu frunte lată, ce caută din ochi un loc liber la o masă. Vine direct spre mine şi mă întreabă:
– Szabad?
– Da, zic eu.
– Nu vorbiţi ungureşte?, mă întreabă fără nici un accent.
– Înţeleg ceva, dar nu prea ştiu să vorbesc limba, mă fâstâcesc eu.
Îşi pune geamantanul pe podea, se descheie la palton şi se aşează în faţa mea. O chelneriţă se duce la calculator, apucă mouse-ul ca pe un mop şi pune muzică la întâmplare. Manele. Deschide şi televizorul. Ştirile de la ProTV.
– Plouă de mult?, mă-ntreabă, privindu-mă alternativ cu fereastra murdară.
– Aşa şi aşa, răspund eu, cu gândul la întârzierea trenului.
– Sunteţi din Arad?
– Da, zic, cu privirea înfiptă într-un chiştoc de ţigară ce rămăsese în scrumieră. Poate de la o altă aşteptare a trenului. Dumneavoastră?, întreb eu, absent.
– Din Banat, zice el.
– Şi, cu ce vă ocupaţi?
– Sunt compozitor şi culegător de folclor.
Ospătăriţa dă volumul mai tare la manele, aşa că mă văd obligat să strig la comeseanul meu.
– Ce fel de folclor?
– Românesc, maghiar şi ţigănesc, urlă şi el aplecat peste masă.
Aauuu, viaţa mea… prind boxele învechite o pauză în dialogul nostru.
– N-am văzut până acum un tablou mişcător, zice el cu ochii la televizor.
Încerc să îmi ascund stângaci o izbucnire în râs.
– De ce râdeţi?, mă-ntreabă, cu faţa schimonosită de strigătul ce încerca să învingă boxele.
Scoate din sacou un ceas cu lanţ, îl priveşte, după care îşi mută privirea spre uşa de la intrare.
– Aşteptaţi pe cineva?, strig eu peste paharul cu apă.
– Un alt compozitor.
– E din Arad?
– Nu, dar a concertat aici.
– Unde?
– La sala Filarmonicii.
– Cum îl cheamă?
– Enescu.
Ospătăriţa dansa din buric, lângă bar. Când, se ia curentul în birt.
– George Enescu?, mă trezesc eu urlând în liniştea bruscă şi întunecată.
– Da, îmi răspunde calm comeseanul meu.
Începe să se scurgă pe lângă mine o secundă atât de lungă şi de groasă, încât şi un şarpe anaconda ar fi fost gelos pe ea.
– Vă plac manelele?, încerc eu salvarea de la înecul cultural.
– Da, zice. Chiar foarte mult. Le-am şi studiat.
– Păi, şi ceva înainte timp au cântat manele, aici în birt.
– Cum? A cântat ceva?, mă-ntreabă. Domnule…
– Ovidiu Balint, mă arunc eu peste masă, cu tot cu mâna întinsă, care răstoarnă, firesc, paharul de vin tocmai în poala comeseanului.
– Bartok Bela, îmi întinde el mâna, calm. Se mai întâmplă, zice uitându-se nepăsător la firicelul de vin ce i se scurgea peste palton. Ce a fost înainte nu au fost manele. A fost muzică proastă.
– Dar, ce ziceţi de folclorul românesc?, zic eu, ştergându-mă pe mâini cu un şerveţel. Dar despre cel maghiar?, plusez ca un ziarist dornic de un interviu pe care nu ştiu să îl încep.
S-a ridicat de la masă, s-a mai uitat o dată la ceas şi a plecat.
Mi-am făcut rapid inventarul situaţiei. Bani nu aveam destui. Paharul cu vin îl răsturnasem. Şi telefonul mobil era umed. Ceasul din gară mai avea răbdare pentru întârzierea trenului. Întuneric. Singur la masă. Ultima variantă pentru evitat plictiseala. Deschid laptop-ul, să caut… Între timp a venit curentul. CD-ul restaurantului se defectase. Se auzea doar aauuu, aauuu, aauuu. Viaţa mea era la mine. Dar, ce să fac cu ea? Tocmai mă întâlnisem cu Bartok Bela.
Ovidiu BALINT
