Şoc! Şoc total! Nucleară! Dezastru! Nimicitor! Nebunie totală! Bombă!
Aşa îşi virusează mass media românească viaţa ei de zi cu zi întru fiinţa tot mai bolnavă a Limbii Române! Pentru că această ciuntire cotidiană a exprimării în limba oficială îndeplineşte cel puţin trei condiţii, pe care poate sta în siguranţă orice inteligenţă leneşă.
E la îndemână şi comodă. De ce să iroseşti eforturi pentru alcătuirea unei propoziţii, cu subiect şi predicat, când un singur cuvânt poate manipula cu uşurinţa unui gest dobândit prin imitaţia liderului preferat, ori a influensărului preferat, ori a vreunei inventate vedete de televiziune? Totuşi, nu poţi trăda necunoaşterea limbii în care se presupune că ai fost crescut şi educat.
E reciproc avantajoasă, cum se spunea stupid pe vremuri, sau e win-win, cum se spune acum când limba se îmbogăţeşte cu ceea ce nu are nevoie. Adică presa, în special cea audio-vizuală, îşi cunoaşte publicul, spunând că asta se cere, iar publicul îşi cunoaşte presa, spunând că nu are altceva ce să asculte, să vadă, ori să citească. De parcă s-au ars toate cărţile, toate peliculele de film şi toate undele radio au fost înghiţite de gaura neagră a politicii româneşti.
E rentabilă. Vinde bine informaţia şi aşa trucată, iar beneficiarul ei, receptorul adică, o cumpără ieftin. Chiar dacă de pe un telefon deştept, ori un televizor deştept, scumpe.
Dar, limba română de azi nu îşi trăieşte viaţa doar prin mass media. E curtată şi de politicieni. Mă rog, nu prin gesturi galante sau prin bune maniere. Ci prin violuri, în formă continuată. Poate că din această cauză aproape nici un om politic român nu vorbeşte limba română în forurile internaţionale unde reprezintă România. Fiindcă translatorii din alte limbi au învăţat limba română literară şi le-ar fi imposibil să traducă un dezacord, ori o stâlcire a ei. Astfel, datorită globalizării şi intenţiilor bune cu care pavează drumul României spre luminoase zări internaţionale, politicienii români violează şi alte limbi vorbite pe plan mondial. Preferată e limba engleză, că şi aşa e la fiecare intersecţie.
De pildă, nu ştiu câţi dintre politicienii români ştiu că limba română este una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene.
Apoi vine rândul multora dintre mediatizaţii care se declară oamenii de cultură ai României. Am scris bine “oamenii” nu oameni de cultură, fiindcă ei scriu, de exemplu, “istoria…” cuiva sau a ceva nu “o istorie a…”. Asta s-ar traduce în limba română că nu mai există alte păreri în domeniul respectiv, fiind eliminate orice alte tentative, precum şi orice alte cercetări. S-a scris şi gata! Măcar de ar lua exemplu de la un Călinescu, care a scris “Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”. Prezentul era al lui, firesc. Nu! Ăştia de azi sunt definitivi! Nimic nu se mai naşte după ei, dar, mai ales, nimic nu are dreptul să moară! Totul e veşnic!
Apoi, limba română mai are o luptă de dat în viaţa ei de azi. Nu există programe guvernamentale pentru promovarea şi pentru conservarea ei. Ce-i drept, mai scapă în buruienile intenţiilor politice câte un proiect, ca o floare de colţ. Dacă îl observă cineva, deoarece floarea de colţ nu creşte în buruieni, nu?!
Amintesc doar de programele guvernamentale de promovare şi conservare ale limbilor naţionale, susţinute de Franţa, Germania şi Polonia. Programe de zeci de ani, care au generat înfiinţarea de instituţii şi organizaţii neguvernamentale. Cu ei nu ne comparăm, că, na, sunt prea mari. Dar cu Ungaria ne comparăm? Care îşi promovează şi conservă limba maghiară prin programe guvernamentale. Sau e prea mică?
În fine. Deja cunoaştem, de atâţia ani de zile, “caracterul viu” al limbii române, cu care ne-a fost îmbolnăvit subconştientul colectiv. În sensul că, sărmana (nu săraca) limbă română e constrânsă la o “îmbogăţire” în cuvinte inutile, preluate din alte limbi datorită modei din anotimpul primăvăratec al fiecărei generaţii.
Înţeleg asaltul limbajului tehnologic. Însă, spre exemplu, iarăşi, nu înţeleg de ce e mai româneşte daunladare (download-are, cred că s-ar scrie corect) în loc de descărcare? E adevărat că astfel de cuvinte nu au intrat, încă, în dicţionare. Dar aşa s-a întâmplat şi cu “moderator”. Care, atunci când s-a lipit jurnalismul de mine, acum 30 de ani, însemna “ 1. substanță care încetinește mișcarea neutronilor rezultați dintr-o fisiune nucleară”, iar acum înseamnă şi “Persoană care conduce o dezbatere publică, o emisiune de radio sau de televiziune cu mai mulți participanți” în acelaşi dicţionar explicativ, reeditat după 30 de ani. Şi ştiţi de ce? Fiindcă în emisiunile televizate post-revoluţionare aşa erau numiţi mediatorii (nota bene!) care conduceau discuţiile, dezbaterile transmise către populaţie: moderatori. Iar Dicţionarul a plecat capul. Că doar n-o să i-l taie sabia Limbii Române!
Prin urmare, nu ştiu ce să-I urez Limbii Române, de Ziua Ei! Mai bine zic ce mi-aş dori eu pentru Ea. Mi-aş dori să rămână sănătoasă la suflet, căci la trup e lovită din toate părţile. Mi-aş dori să-şi nască fericită scriitori şi jurnalişti care să înţeleagă că fără de ea ei ar fi mai săraci. De trait, se poate trăi şi în alte limbi, dar nu poţi duce dorul doinei şi nici să doineşti un dor.
Până una, alta, mă mir că I se mai sărbătoreşte Ziua! Limbii Române, zic. Pentru mine, e un şoc.
Ovidiu BALINT
