Adesea am impresia că noi, românii, suntem niște nevertebrate, din punctul de vedere al mentalității. Ne căciulim prea facil, ne umilim, ne gudurăm. Dăm demnitatea, cu bucurie parcă, pe starea de slugă zeloasă. În Uniunea Europeană, suntem o nație fără opinii, fără voință, fără vreo dovadă că avem coloană vertebrală sau că suntem ființe gânditoare. Mă uit la polonezi. Ăștia se iau de piept cu Germania, cu Franța cu oricine le lezează interesele. Au negociat la sânge tratatul de aderare la UE. Noi? Am acceptat orice ni s-a impus, numai ca să ajungem în UE. Acuma plângem pe la colțuri – dar tot cu grijă ca nu cumva să ne vadă nimeni din Occident.
Ne gudurăm pe lângă cei mari, le dovedim „loialitate” necondiționată, sperând să fim apreciați, mângâiați pe creștet. Aiurea! Ploconeala noastră le stârnește disprețul, ne trimite între parantezele considerației europene. Uite, ungurii. Fac ce vor, iau măsurile care le convin, mai-marii din UE mârâie sau se prefac cã mârâie și,atât. Ungurii au mândria lor nemeșească, cultivată vreme de secole. Noi, am cultivat și cultivăm mentalitatea și condiția de slugă. Și, din câte se vede, nu putem să ne depășim condiția asta mizeră, pentru care singuri optăm. Într-un fel, suntem asemenea unui câine care nu poate trăi, nu poate fi fericit fără lanț!
Tristan MIHUŢA
