Cu circul asigurat, e asigurată și liniștea sforarilor

Numirea lui Iordache și, mai ales, procentul celor care l-au votat, din Parlament, arată adevărata față a politicienilor români și cine deține, real, puterea în România! Scorul arată cine are, de fapt, „hățurile”! Asistăm, buimăciți și consternați, la cea mai mare mascaradă politică din ultimii treizeci de ani, în care protagoniștii, aflați la pupitru, sunt aceleași figuri sinistre, cripto comuniste, ce și-au construit cariera pe ruinele defunctului partid comunist, lepădându-se, formal, de acesta și îmbrățișând, doar aparent (propagandistic), noua orânduire socială. Profitând de prostie, naivitate, lipsă de educație și, mai ales, de toleranță și frica de represiune, o gașcă de impostori, foști privilegiați ai vechiului regim, a reușit să pună mâna pe putere în România, în numele democrației și a voinței poporului (principiul pe care își justificau și comuniștii prezența la putere). Cel mai grav e că în numele democrației (stat de drept, justiție și restul sloganelor tip bla, bla, bla…), profitorii instalați la putere, au eliminat toate barierele morale, posibile, ce le puteau blocau drumul spre dictatură (eliminarea pluripartidismului și alternanței la putere fiind, în fapt scopul urmărit) și s-au instalat confortabil la putere, implementând un mecanism perfid, așa zis democratic, prin care, aceeași indivizi și-au permanetizat păstrarea puterii.

Democrație? Cum naiba e democrație, când pluripartidismul și alternanța la putere sunt niște himere, fiind doar formale? Existența, în Parlament, a unor indivizi, precum Tăriceanu, Ponta sau Iordache și a altor migratori cronici, reprezintă dovada incontestabilă că nu există nici pluripartidism, nici alternanță la putere reală, că se schimbă doar umbrela politică, nu și beneficiarii, iar democrația e doar un slogan și atât. Atât timp cât există mecanisme ce permit „driblarea” voinței majoritare, a electoratului (se practică lipirea de o grupare politică, chiar dacă cetățenii nu-i mai vor și guvernează în numele nimănui), democrația este o iluzie. E plin Parlamentul de șmecheri, interlopi certați cu legea, analfabeți funcționali, hoți, smenari, infractori cu pedigree, traseiști politici, strecurați în forul suprem prin corupție (mită pentru cumpărarea locului, trafic de influență pentru loc eligibil, șantaj, etc.), pe liste făcute imoral, care confirmă că nu există pluripartidism, condiția de bază a democrației. O astfel de adunătură pestriță moral, situată nicăieri doctrinar (nici la stânga, nici la dreapta, nici în centru, nici în extreme, ci doar unde se securizează funcțiile și accesul la fondurile publice), care a ocolit toate selecțiile morale, posibile, concep și votează legile în România. Și, cu mici și nesemnificative excepții, sunt aceeași de treizeci de ani, chiar dacă nimeni nu-i mai dorește în fruntea țării.

Faceți un sondaj de opinie să vedeți cine mai vrea în Parlament sau în funcții de demnitate publică un Iordache, un Tăriceanu, un Șerban Nicolae, un Grindeanu, un Rădulescu, un Ciolacu, un Stefanescu, un Ponta și mulți alții ca ei, eternizați în funcții publice de un sistem căruia îi lipsește cea mai importantă caracteristică a democrației: latura selecției morale? Deși se prezintă ca fiind creștini, precum comuniștii atei înverșunați împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu suportau morala, actualii parlamentari și demnitari români excelează exact în ceea ce e contrar creștinismului: lipsa de principii morale. Or, când nu ai principii morale, adică ești hoț, mincinos, frate cu interlopii, profitor, arivist, arogant, ce treabă ai cu creștinismul? OK! E logic! Ca să profiți de conjunctură și de naivitate, n-ai nevoie de Dumnezeu, ci de Dracu, nu? Așa e și nimeni nu contestă asta! Numai că democrația, de tip vest-european și cea autentică, din SUA, are la bază principiile generate de morală creștină, adică cele impuse de Dumnezeu, nu cele impuse de Dracu. Pentru că dacă ai promovat, utilizând principiile lui Dracu, e clar că principiile, ce te conduc, nu sunt morale și, logic, nici democratice. Din acest punct de vedere întreaga clasă politică are o mare problemă. Toți experimentează, când e vorba de acapararea puterii, același principiu: „frăția cu Dracu până trec puntea”. După care, ajunși la putere, formal, se leapădă de Dracu și declară că sunt de cealaltă parte a baricadei, adică în tabăra celor morali. Mai mare mizerie și mai mare batjocură a moralei și democrației, nu există! Iar frăția (nu contează cine și de ce a trădat, ci rezultatul), în cazul lui Iordache e dovada că trăim într-o cacealma și o ipocrizie perpetuă, în care ne amăgim cu iluzia că unii sunt mai buni ca alții. Ce eroare de percepție! Or fi diferiți, dar nu moral, ci la jucat teatru când se află în opoziție și înjură pe cel aflat la putere, mimând că este preocupat de interesele celui manipulat, când, în fapt, o face din gelozie.

Iordache e dovada incontestabilă că nu există putere și opoziție în viața politică, că nu există stânga sau dreapta, adevăr sau minciună și că totul este contaminat de imoralitate și constituie, de fapt, doar pradă de împărțit. Indiferent de decizia majorității electoratului, coalițiile foste, rămân actuale, între politicienii, aparent antagoniști, existând o cooperare sinistră, de tip mafia, care le permanentizeaza prezența la putere. Și, atunci, despre ce pluripartidism vorbim? Despre ce alternanță la putere? Când ei migrează între „umbrelele” politice (partide), în funcție de șansele de a rămâne la putere sau se mobilizează să-și securizeze sinecurile (dacă se poate, pe viață), sfidând orice urmă de democrație, cum putem cataloga fenomenul ca pluripartidism și alternanță la putere? Ce, „umbrela” politică (partidul) guvernează, sau omul protejat de umbrelă? Și totuși, cum salvează aparențele actorii politici, ca să dea impresia că totul e corect și moral? Din când în când, când se exagerează și se simte pericol de revoltă populară, precum la câinii proști, se aruncă electoratului naiv câte un os, gol, fără nimic, fiind sacrificat câte un imbecil, racolat pe post de marionetă, utilizat ca  trompetă iresponsabilă, utilizat pentru treburile murdare, căruia i s-a inoculat senzația că e indispensabil. Cu circul asigurat, e asigurată și liniștea sforarilor. În locul sacrificatului, pentru cosmetizarea imaginii (vopsirea gardului), sunt prostiți (racolați) posesori de CV-uri „virgine”, precum Streinu sau Rafila, ori promovați cei mai „curați” din eșaloanele inferioare, care n-au fost „autopsiați” de mass-media. La adăpostul notorietății celor împinși în față, la vedere, pentru prostirea electoratului, elefanții imorali, adică adevărații profitori (gen Voiculescu și alți sforari mega profesioniști) continuă să marșăluiască, culegând efectele manipulării, dând impresia că sunt votați alții decât cei votați, sfidând astfel total democrația și morala. Astfel, pe locuri eligibile mereu, nu în prim plan, impostorii și traseiștii politici profită la maxim de sistemul ce le permite să rămână la putere, în orice circumstanțe. În acest scenariu machiavelic, ce se repetă de treizeci de ani, un Nicușor Dan, sau un Fritz, sunt accidente (chiar binevenite, într-un anume context), pentru că oferă iluzia că, totuși, poporul hotărăște. Bine ar fi să fie așa, numai că mecanismele infernale, controlate de monoliții arhaici, din culisele partidelor, stăpânesc bine principiile mișcării browniene politice (aparent haotice) și nu permit multiplicarea unui Dan sau Fritz, corupându-i sau compromițându-i (chiar sunt curios cât vor rezista neînregimentați în adevărata „famiglie” politică). Sunt situații când însă, în lipsa unor soluții de compromis și variante prin care să ascundă machiavelismul, sunt obligați să acționeze la vedere, trădându-și existența duplicitară, perfidă. Așa s-a întâmplat în cazul lui Iordache. Disensiunea între PNL și USR, ori între PNL și PSD, s-a dovedit că nu e decât o gogoriță. „Maurul” și-a făcut datoria (pentru toți) și trebuia recompensat. Ce, celebra Ordonanță 13, nu e în vigoare? N-a instituit-o Curtea Constituțională, cu ajutorul lui Iordache? Dar, ca să închidă gura prostimii (s-a aruncat osul), l-au sacrificat pe Dragnea, care n-a mai apucat să culeagă efectele Ordonanței 13. Așa a fost scenariul!

Din păcate pentru clasa politică, votul pentru Iordache ne-a arătat adevărul: o realitate mizerabilă, pe care nici peneliștii nici pesediștii, nuci useriștii, n-ar fi vrut s-o știm, respectiv că există o frăție a „elefanților” politici, versați, bătrâni în imoralitate, care n-a fost niciodată antagonică. O frăție care își are sorgintea în clubul oportuniștilor numit FSN, din care s-au desprins falangele PD, PNDL, PSD, ALDE, PMP, UNPR și alți sateliți care, îmbrățișând, chipurile, doctrine diferite, în fapt manipulează un anume tip de electorat, alternând la putere, prin rotație, în funcție de conjunctură, dând doar senzația de pluripartidism și alternanță la putere. Ce doctrine au, de fapt, partidele (umbrele) politice, ce găduiesc aceeași oportuniști cronici? Ce proiecte de țară? Ce proiecte economice, altele decât cele care le asigură accesul la banii publici pentru a-i comisiona în interesul lor? Câți ați văzut trimiși în pușcărie după ce au deturnat sau au cheltuit, fraudulos, banii publici? Or, cât timp opoziția (indiferent cine e), are acces la banii publici la fel ca puterea (ba chiar, în prezent, PSD e mai bine mufat la banii publici decât puterea) și, prin transfer de „umbrela” politică, dacă ai „fler” sau suficient „cașcaval”, poți reveni la putere chiar dacă ai pierdut, lupta electorală, pluripartidismul și alternanța la putere nu sunt decât circ pentru naivi. Dincolo de ea e, clar și incontestabil, o frăție de tip dictatorial, ce doar mimează alternanța la putere, care se perpetuă de treizeci de ani și care e unită, exclusiv, pe criteriul împărțirii și furtului banului public. Iar Iordache e încă o dovadă că acesta este purul adevăr. Pentru că, oricum am vota, în urma circului electoral sunt, de fiecare dată, aceeași câștigători!