A fost Crăciunul, care, se zice, ar trebui să ne facă mai buni, să dovedim recunoștință lui Dumnezeu și celor care ne-au crescut. Ce am constatat? Că suntem o societate bolnavă. Văd o ură a generației tinere împotriva pensionarilor. Aud: „Din cauză că li se mărește pensia acestor „fosile” nu ni se măresc nouă salariile. Ce le mai trebuie ăstora, cu un pas în groapă?”. Păi bine măi, boule, nu se mărește pensia și lui mă-ta și tatălui tău? Ce suflete sterpe, ce suflete moarte!
„Ăștia” au crescut generația de azi, s-au îngrijit ca ei, copiii lor, să aibă tot ce trebuie. „Ăștia” au făcut sacrificii, pentru ei, tinerii care nu îi mai suportă. „Ăștia” au strâns din dinți, uneori umilindu-se, ca să îi facă oameni pe ei, copiii lor.
Se vede că nu mai contează. Cum am mai spus, recunoștința e povară grea pentru caracterele mici, pentru oamenii mici. Sunt părinți cu mulți copii de care nu-și mai amintește niciunul dintre ei. Sunt părinți, cu copii lângă ei, cărora nu li se spune „Crăciun fericit!, tatăl meu”. Și nici o urare de sănătate, de mulți ani, în pace și liniște sufletească. Poate urarea este alta – „nu mai mor dracului, odată”!
Mulți dintre „bătrânii” de azi trăiesc ori în uitare, ori la azil, ori vor ajunge acolo, în nepăsarea și batjocura propriilor copii. A cui să fie rușinea?
Tristan MIHUȚA
