Pe la începutul lui februarie 1995, Dan Ivan, președintele Consiliului Județean, anunță că o delegație a Aradului are girul Ministerului de Externe pentru a se deplasa în Hong Kong, China (Insula Hainan) și Thailanda. Totodată îmi lansează și mie o invitație, în calitate de director și redactor-șef al ziarului Adevărul, să fac parte din delegație. Discutăm în Consiliul de administrație și lumea este de acord. Cum avea să își de acceptul și peste doi ani, când Dorel Zăvoianu a luat drumul Asiei Orientale. Trebuia se plecăm pe la sfârșitul lunii februarie, dar deplasarea s-a amânat cu vreo zece zile, din cauză că la chinezi se sărbătorea începutul anului, mai exact intrarea în Anul Mistrețului de Lemn. Între timp, ne-am asigurat vizele.
Înainte de a rememora acele zile, o să spun ceea ce nu am spus, illo tempore, în corespondențele transmise din țările respective. Deplasarea avea să fie o excelentă excursie, dar atât. Nu s-a realizat niciun contract economic, județul nostru nu s-a ales cu nimic din această preumblare la capătul lumii. Poate, doar cu amăgirea că hongkonghezii, chinezii și thailandezii, câțiva dintre ei, au aflat că există undeva, într-o zonă greu de definit, Aradul. Au fost întâlniri oficiale la care s-a căscat cam mult. Atât de mare era interesul în rândul delegației! Mai pot spune, mai mult sau mai puțin în glumă, că am fost singurul care a meritat banii deplasării (banii noștri, ai ziarului, în cazul meu!), pentru că am fost singurul care a muncit. Orgoliul profesional mă determina să fiu cu ochii în patru, cu mintea mereu pe recepție, ca să văd, să adun informații, să înțeleg, să pot transmite acasă aspecte de viață interesante, dintr-o lume străină nouă. Pentru a redacta reportajele, am renunțat la unele preumblări de plăcere, invidiindu-i uneori pe ceilalți, care nu aveau nicio grijă, niciun gând. Pe scurt, a fost, pentru membrii delegației o excelentă excursie, dacă excludem momentele „plicticoase” ale întâlnirilor oficiale.
În cele ce urmează, o să redau, parțial, corespondențele de atunci. Recurg la „ajutorul” lor și pentru că ele rememorează fidel lucruri pe care mintea mea nu a reușit să le conserve. Precizare: evident, datele, statisticile, toate se raportează la anul 1995. Așadar…
Din Hong Kong, de la Tristan Mihuța
De câteva zile, printre giganți
După exact 36 de ore de la plecarea din Arad, cu escale la Dubai și Bangkok, am pus, în sfârșit, piciorul în Honk Kong. Eram tentat să zic că am pășit pe pământul Hong Kongului, dar ar fi fost un neadevăr – fiindcă, de când suntem aici, n-am călcat decât pe asfalt ori pe beton, asta în cazul în care nu ne aflam la bordul unui feribot care face legături între aeroport și Victoria, cel mai mare oraș de aici, care numără peste 1.100.000 de locuitori.
Despre Hong Kong, despre viața de zi și de noapte de aici, am să revin, pe larg, la întoarcerea în țară. Deocamdată, spun doar atât – totul pare un vis! Această senzație te stăpânește încă de la aterizare, când avionul te coboară din ceruri, adică de la peste 10.000 de metri, pe o pistă lungă de 3,5 kilometri, ce a fost smulsă mării de către constructori ingenioși. Apoi, un drum ce trece pe sub golf te poate duce în Victoria, dacă în loc de feribot preferi o mașină. Orice cale ai alege – și le-am încercat pe amândouă, adică fie apa, fie uscatul -, n-ai ce regreta: drumul este, oricum, o desfătare pentru ochi.
Știam despre Honk Kong ceea ce știți cei mai mulți dintre dumneavoastră, cu ajutorul manualelor de geografie ori al unor enciclopedii. Știam, mă documentasem de acasă, că acest teritoriu adună 1045 de kilometri pătrați, dar nu-mi închipuiam ce luptă feroce se dă pentru ocuparea fiecărei palme de pământ. Cunoșteam, apoi, că numără peste șase milioane de locuitori, dar numărul nu sugerează furnicarul de oameni și de mașini, pe care-l răzbați cu greu. Mai știam că, acum o sută de ani, Hong Kongul era o săracă așezare pescărească, ocupată de englezi (din 1843 a devenit colonie britanică), și că, prin Convenția de la Beijing, chiar a dat Marii Britanii peninsula Kowloon, iar zona numită „Noile Teritorii” a fost închiriată în 1898, pe o perioadă de 99 de ani, ori că, de la 1 ianuarie 1997, acest teritoriu va reveni sub autoritate chineză. În fine, știam, la sosirea mea aici, și faptul că după 1945, dar mai ales din deceniul al șaselea, Hong Kongul s-a dezvoltat într-un ritm impresionant. Ceea ce nu știam și nu mă așteptam să găsesc aici era alura occidentală a acestei așezări. Blocuri înalte, din beton, oțel și sticlă, de o semeție și o frumusețe rare, care ocupă ambele maluri ale golfului.Dacă nu ajungi să cutreieri străzile, să vezi și să simți viața de aici, ai putea jura că te afli în fața oricărui mare oraș american. Criza de spațiu, la o asemenea populație, nu oferă oamenilor decât alternativa verticalei. Ceea ce se și întâmplă.
A meritat, deci, acest drum lung și obositor, parcurs de delegația județului nostru, cale de peste 12.000 de kilometri. O delegație care, o spun cu mândrie, este prima din România care ajunge în Hong Kong. Tocmai de aceea, dar și din spirit de echipă, de solidaritate cu acești români, plecați din Arad ca să întindă un cap de pod aici, la coastele asiatice ale Pacificului, vă reamintesc că această delegație era condusă de Dan Ivan, președintele Consiliului Județean, și îi avea în componență pe domnii Gheorghe Chiper, vicepreședinte al CJA, Ioan Silaghi – secretar al aceluiași consiliu, Remus Tănase, președintele Camerei de Comerț și Industrie Arad, Silviu Radu, manager la IAS „Scânteia”, Aneta Mozes, consilier la IMAR (fostul CPL), Dimitrie Cinah – manager la SC „Conar” SA, Mircea Pavel, managerul APROMAT, Ioan Moș și Lucian Mițaru, reprezentanți ai FPP nr. 1, Banat-Crișana (azi, SIF), Andrei Kaslik, manager la SC „Intersat” și, în fine, cel care vă scrie această corespondență. Cum se vede, o delegație a cărei componență vorbește de la sine despre scopul deplasării – inițierea unor contacte cu aceste „pământuri noi”, cunoașterea reciprocă, găsirea unor căi și resurse de cooperare, totul în vederea pregătirii unei zile de mâine (…).
În continuare, mă voi mărgini la cele două întâlniri avute aici. Prima a fost la Camera de Comerț a Hong Kongului. Când am ajuns aici, la ora 11,04, președintele și vicepreședintele Camerei, numeroși oameni de afaceri erau așezați deja la imensa masă din „meeting room”. Punctualitate ce vorbește de la sine despre seriozitatea cu care, aici, se abordează orice relație. Noi am întârziat patru minute, dar nu din lipsă de respect pentru partener, ci pur și simplu pentru că ne-am rătăcit prin clădirea imensă, timp de vreo 10 minute, căutând și schimbând două lifturi, situate în colțuri opuse (Camera era situată la etajul 22). Aici, în Hong Kong, nimeni nu te răsfață, nimeni nu s-a interesat dacă am sosit ori nu (deși, să fiu corect ei ne-au rezervat cazarea la Hotelul „Wharney”, dar atât!), nimeni nu te conduce prin oraș și nici nu te invită, ca la noi, când vine un oaspete, la o masă măcar, după cum nici nu ne-a condus nimeni spre Camera de Comerț. Așa că, deși ne-am luat măsuri să fim punctuali precum englezii, am ratat clipa …
Întâlnirea a durat exact o oră.Președintele Camerei a condus discuțiile după un plan de „farmacist”, meticulos întocmit, pe puncte, pe probleme și … pe minute! A prezentat activitatea Camerei, a vorbit despre Hong Kong, ca putere economică. Dan Ivan a prezentat, pe scurt, județul nostru, apoi s-a trecut la întrebări directe. Pe gazde le-a interesat ce garanții se acordă investitorilor în România, cum se poate scoate profitul din țară, cum se fac plățile între firmele străine și cele românești, ce mărfuri ar putea cumpăra de la noi și ce ne-ar putea vinde. Ultimele 20 de minute au fost dedicate discuțiilor între agenții economici prezenți și managerii arădeni. Ceea ce pot spune (atunci, în corespondență, multe nu puteam spune ori nu era fair play față de camarazi – n.a.) este că, măcar la nivel de intenții, lucrurile par a fi promițătoare. Pe scurt, a fost o întâlnire din care, în timpul dat, nu se putea scoate mai mult decât s-a scos, dar și o lecție – evident, pentru noi – despre cât de la obiect se abordează problemele de către oameni de afaceri serioși, cu experiență. Totul decurge simplu, pragmatic, fiindcă, nu-i așa?, „time is money”.
A doua întâlnire am avut-o la Guvern. Am fost primiți de Michael W.L. Wong, principalul asistent al Secretariatului pentru Comerț și Industrie, funcție cu rang de ministru. Nu consider important ce am spus noi aici sau cum a decurs întâlnirea. Mai interesant, cred, ar fi să vă prezint câteva lucruri care vor ajuta la completarea informațiilor cititorului despre această zonă. (…).
În Hong Kong, nu există nicio politică de a menține societăți sau fabrici nerentabile. * Investitorul străin este tratat în mod egal cu investitorul local. Altfel spus, nimeni nu se teme că își vinde țara. * Pe lângă Guvern, există un Consiliu care se ocupă cu promovarea tehnologiilor înalte și mai este un Centru care acordă împrumuturi avantajoase celor care pornesc o inițiativă interesantă, fezabilă. *Cum mâna de lucru este foarte scumpă, fiecare investitor este preocupat să promoveze tehnologii de vârf. * Impozitul pe profit a fost întotdeauna destul de scăzut – acum este de 16,5 la sută. Asta i-a ajutat să investească mult și în obiective de calitate. * Nici impozitul pe salariu (care salariu, în medie, ajunge la 7000 $ Hong Kong; un dolar SUA=7,35 $ HK), nu este mare – doar 15 la sută. * A existat un moment dificil, în 1989-1990, când oamenii de afaceri s-au temut de perspectiva reintegrării teritoriului la China și mulți au emigrat în SUA, Canada sau aiurea. Din 1992 însă, temerile par să fi dispărut, iar emigrația a încetat aproape total. Întrebând de ce nu se mai tem oamenii de afaceri, răspunsul a fost concis și cât se poate de logic: din moment ce China s-a deschis spre investitorii străini, cu atât mai mult Hong Kongul va persevera pe acest drum. Ba, mai mult, va găsi suficient teritoriu de a investi chiar în China. Și mai e ceva – Hong Kong va avea statut special, Constituție proprie și își va păstra atributul de port liber și de centru financiar internațional pe o perioadă de 50 de ani.
Cam asta s-a discutat cu „omul guvernatorului”. (…) În rest, aici vremea este închisă și un vânt bate continuu dinspre larg. Nu sunt mai mult de 20 de grade Celsius, ceea ce face obligatorie îmbrăcarea vestonului. Dar e bine și așa. Principalul este să fii aici și să ții ochii larg deschiși, ca să vezi și să înțelegi …
(Apărut în Adevărul, din 8 martie 1995)
Tristan MIHUȚA