Însemnări din Hong Kong: CÂND VISUL SE DESTRAMĂ

Hong Kong! Pentru noi, românii, un teritoriu al miracolului economic. Dar nu numai pentru noi. Aproape șapte milioane de turiști (cu un milion peste totalul populației hongkongeze – n.a.) vin, an de an, să vadă minunea cu ochii lor. Cei ce l-au cunoscut de mai multă vreme, localnici în vârstă sau oameni de aiurea care revin aici, din timp în timp, pot depune oricând mărturie cu privire la această devenire mai mult decât impetuoasă. Cum am mai spus, mai ieri Hong Kongul era o amărâtă așezare de pescari. Azi, dacă ne-am lua după numărul băncilor, așezate una lângă alta precum perlele pe un colier, am fi îndreptățiți să numim acest teritoriu drept o a doua Elveție. Alții, mai imaginativi, îi zic (e și mai sugestiv!) „tigru”. Asta, din respect pentru puterea sa economică. Din respect pentru capitalurile imense care s-au adunat în bănci, capitaluri venite din lumea întreagă și destinate fie dezvoltării acestul colț al Chinei străvechi, fie lansării lor în economiile statelor din Asia de Est și de Sud-Est. Atâta putere financiară, adunată în mai puțin de 25 de ani, pe un teritoriu de numai 1045 kilometri pătrați, nu poate să nu te năucească. La fel, și ceea ce se arată ochiului. Într-o ambianță pitorească, pe un „pumn” de pământ decorat cu ficuși, cu arbori de camfor, palmieri ori conifere și scăldat de apele Chinei de Sud, clădiri ridicate în „stil” american întregesc nota aparte de originalitate și de frumusețe. Cum scriam într-o relatare anterioară, aceste clădiri nu sfidează norii din orgoliu, ca la Los Angeles, Chicago ori New York, ci dintr-o lipsă acută de spațiu. În Victoria, ca și în întreaga Peninsulă Kowloon, a mai găsi un spațiu pentru o nouă construcție este aproape imposibil. Cel mult poți demola o clădire veche, ca să ridici o alta „desfășurată” pe verticală.

Viața de zi și de noapte – se putea altfel, la o densitate de aproape 6.000 de oameni pe un kilometru pătrat?! – este una foarte dinamică. Magazine mari și prăvălii mici te îmbie să intri, chiar și numai să privești. La umbra zgârâie-norilor, mai întâlnești încă ulițe cu aer oriental. Iar aici, piețe sui generis. Negustori iscusiți îți oferă tot ce-ți poate trece prin minte. Bucătării și măcelării „ambulante” își desfășoară mesele de-a lungul trotuarului, la vedere, unde chinezi dibaci transformă satârul uriaș din mâna lor în bisturiu de chirurg. Peștele ori păsările, care adineauri le vedeai vii, sunt despicate și tranșate cu o măiestri ce vădește nu numai un exercițiu îndelungat, ci și o imaginație de invidiat. Legume și fructe despre care, uneori, doar ai auzit, te îmbie de pe tarabe. Cumpărători sunt destui, fiindcă prețurile sunt accesibile, iar un salariu mediu depășește o mie de dolari USA. Fără să vrei, gândul te poartă spre dilemă: bine-bine, chinezi sunt aici (peste 90 la sută din populație), chinezi sunt și pe continent, în China comunistă; atunci, cum se explică deosebirea extremă dintre cele două „lumi”? De ce această diferență, ca între cer și pământ? Sunt întrebări retorice. Pentru că toți știm răspunsul, adevărul: explicația nu poate fi decât una – infuzia de capital, străin sau local, libera inițiativă, capacitatea proprietății private de a genera infinit mai multă preocupare, acțiune, prosperitate.

Chinezii nu sunt nici pe departe pretențioși, ca europenii ori ca americanii. În schimb, sunt harnici. Ei sunt în stare, în zi de duminică, așa i-am găsit noi, să muncească până la uitare de sine. Poți să îi vezi cocoțați pe schele atât de înalte încât par fără capăt, alcătuite din bambus (cum fac legăturile la bețe, doar ei știu), lucrând la exterioarele clădirilor aflate în construcție. Fără centuri, ci, pur și simplu, făcând acrobație pe acele bețe de bambus, care nu depășesc, în grosime, 6-7 centimetri. Sau poți să îi mai vezi spetindu-se să care nisipul din stradă, în spațiul în care se construiește, cu … cobilițele! În fine, este un fapt comun să vezi constructori furând din apele golfului noi „spații vitale”, ridicate pe piloni din beton armat. Se lucrează peste tot de parcă nimeni n-ar fi auzit pe aici, de când lumea, de repausul duminical. Pentru hongkongezi (circa 90 % sunt adepți ai budismului, a doua religie ca pondere fiind creștinismul), nici Buddha și nici Dumnezeu n-au dat poruncă, cel puțin deocamdată, ca a șaptea zi din săptămână să fie închinată odihnei și reculegerii. Dimpotrivă, porunca pare să fi fost „muncă și iar muncă”!

Aș spune însă doar o jumătate de adevăr, dacă nu aș adauga că aici, la Hong Kong, lumea se mai și distrează. Seara, dincolo de lumina miilor, poate a zecilor de mii de reclame, viața se mută în restaurante și în baruri. Dar, și așa, strada rămâne animată peste noapte. Localnici ori turiști se plimbă fără nicio grijă, fără teama și prudența pe care le întâlnești în America, bunăoară. Persoana este aici în deplină siguranță.

La tot pasul, bărbați și femei, tineri sau vârstnici te trag de mânecă și te îmbie să intri în cluburi de noapte. Ce sunt aceste „cluburi”? Sub semnul întrebării care ne-a stârnit curiozitatea, am dat deoparte draperia de catifea bordo ce acoperea, ca la circ, intrarea unui club. Pe o scenă dreptunghiulară, chinezoaice mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate dansau pe muzică rock. În jur, bărbați, femei și fete de local. Văzându-ne, mâinile fetelor se întind spre noi. A chemare și a ispită. „Costă doar 44 de dolari HK, se aude vocea celui ce ne poftise din stradă. Adică, trebuie să consumi ceva de această sumă. Iar dacă vă place una dintre fete, nu e nicio problemă. Dar asta se negociază”, ne lămurește omul. Merci, ne închipuiam, de fapt știam că plăcerea, ca și domnia ori prostia, se plătește. Prudența, poate chiar teama de necunoscut ne fac să ne întoarcem urgent în stradă. Alții însă se arătau a fi mai dezinvolți, intrau și rămâneau, semn că erau mai umblați decât noi prin asemenea locuri, mai trecuți prin lumea fetelor dulci și a „barurilor de noapte”, pe care le numesc așa, în mod delicat, pentru că „bordel” ar suna a denunț, nu? Cred că bănuiți, asemenea „baruri” sunt cu sutele în Victoria, dacă nu cumva trec de o mie.

Preferăm, în cele din urmă, un local mai cuminte, unde se poate mânca în tihnă și unde berea trece cum trecea pâinea caldă la Moscova, în vremea lui Brejnev. Este, ghicim din prima, un local cu tentă europeană. Și chiar ne simțim, parcă, mai la noi acasă. Fata care ne servește, blondă ca berea pe care ne-o aduce, ne situează imediat pe harta lumii. „Sunteți din România, nu?”, ne întreabă în engleză. Rămânem ca la dentist. „Cum naiba ne-a identificat blonda asta una-două?”, se miră cineva din grupul nostru. Dar mirarea era generală, se putea citi pe chipul fiecăruia dintre noi. Oare ce semn blestemat purtăm în frunte, mă gândesc, de ne-a catalogat atât de repede și de exact, mai ales că ne-am comportat infinit mai civilizat decât grupul de englezi, beți criță, ce cânta sau, mai bine zis, urla, la masa învecinată. Mi-a trecut prin minte tot ce putea fi mai rău, când o aud spunând, de parcă s-ar explica: „V-am recunoscut după limbă, fiindcă unchiul meu, Mitrică, este din România”. Ne-am destins brusc. Și aveam sentimentul că fata e „de-a noastră”. Deci, asta era, Mitrică, bărbatul unei mătușe de-a ei, era „de vină”! Și noi care ne gândiserăm că suntem gata să tragem ponoasele, până și aici!, din pricina imaginii pentru care au „trudit” atâția dintre cei care au trecut granițele țării, din 1989 încoace. Fata era o simpatică norvegiană, de 23 de ani, care, înainte de a-și faceun rost la ea acasă, a fost trimisă în lume, s-o cunoască, să se deprindă cu munca, să învețe să trăiască pe propriile-i picioare, să vadă cum se câștigă banul și să ajungă să-l prețuiască. A stat trei ani în Australia și acum, iat-o, aici! Este și ăsta un mod de-a te pregăti pentru a putea lua destinul în piept.

Când am ajuns la Hotelul Wharney, deși era miezul nopții, viața continua să pulseze pe stradă și în localuri. Probabil, cine știe să muncească știe și să trăiască, să-și procure și bucuriile din preajma sa. (…) De sus, de la etajul al zecelea al hotelului, privesc cum pe șoselele suspendate autobuze și tramvaie supraetajate, automobile de producție japoneză, europeană și americană, toate cu volanul pe dreapta, aleargă ca în plină zi. N-aveam somn, nici eu, nici Gheorghe Chiper, cu care împărțeam camera, așa că deschidem televizorul. 12 canale ne stau la dispoziție, iar alte cinci sunt cu „circuit închis”. Adică sunt „alimentate” din hotel. Acestea din urmă prezintă filme porno. Dacă te uiți la ele mai mult de cinci minute, dimineața, la recepție, te așteaptă nota de plată. Cum am avut grijă să citesc regulamentul camerei, ne-am lăsat păgubași și ne-am mulțumit cu un canal de sport și cu o întrecere de golf, din Australia. Mai apoi, mângâiați de curenții instalației de aer condiționat, am adormit cu gândul la lumea de aici. Mi-ar fi plăcut să visez că și România are bani, că românii noștri s-au apucat serios de muncă și erau maeștri în a se organiza în tot și în toate. Ei bine, nici măcar în vis nu s-a întâmplat să văd o asemenea Românie. Altfel spus, până și visul de-a visa s-a destrămat! N-a fost să fie.