Stăteam, aşa, cu privirea împleticită printre pixelii ecranului de calculator, împroptit într-, un cot pe masă, lângă o cafea, pe terasă. Şi mă gândeam, tâmp, de ce folosesc românii atât de multe cuvinte preluate din alte limbi, dar mai ales din limba engleză, care au corespondent direct în limba română. Iar, ca prostia să fie cât mai viguroasă le mai şi pronunţăm prost, fără să uităm să trecem în CV că ştim limba engleză la nivelul „bine”. De pildă, nu mai zicem program, ci „schegiuăl”; nu mai avem tendinţe, ci „trenduri”; nu mai avem întâlniri, ci „mitinguri”; nu mai mergem la cumpărături, ci la „şoping”; nu mai urmărim o ţintă, ci un „targhet”. Şi, când să mă apuc să scriu pe tema asta, intră pe terasă arhitectul Miloş Cristea, însoţit de vreo patru bărbaţi îmbrăcaţi ciudat. Parcă din garderoba teatrului. Din alte epoci.
Nu-l mai văzusem de mult. De pe vremea când îmi acorda interviuri, cu intenţia de a publica o carte despre ce e bine şi ce e rău în arhitectura Aradului. Mă ridic, jenat, îmi face un semn a dojană, cu degetul arătător, pentru că a apărut foarte târziu cartea, şi vine direct spre mine, însoţit de cei patru. Face prezentările. Arhitect Anton Czigler… Arhitect Milan Tabacovici… Arhitect Ludovic Szantay… Arhitect Philip Harsch. Mă aşez năuc. În mai puţin de jumătate de minut am făcut un tur al celor mai importante edificii din Arad şi m-am plimbat prin două secole de cultură. O tăcere deasă, ca o pâclă de cuvinte nerostite, se aşterne la masă.
– Domnule Balint, sfârtecă tăcerea Miloş Cristea, m-am gândit să apelăm la dumneavoastră, pentru că am auzit că scrieţi la un ziar.
– Da, mai cochetez cu jurnalistica, îngaim eu ceva.
– N-a murit presa? întreabă arhitectul Cristea.
– Odată, da. Însă, acum sunt atât de mulţi ziarişti, încât ne-a fost milă de presă şi am reânviat-o câţiva foşti.
– Cum de a murit presa? mă chestionează Philip Harsch.
Privesc încurcat şi cu speranţă de ajutor spre Miloş Cristea.
– Noi am venit pentru altceva, mă salvează arhitectul Cristea. Ne-am gândit să facem o asociaţie culturală.
– Păi, mergeţi la un avocat.
– Am fost. Dar, am vrea să o şi popularizăm.
– Şi, ce aţi vrea să popularizaţi?
Cu un gest larg, de bonomie, îi invită la cuvânt pe comeseni.
– Am vrea să se afle că ne-am asociat pentru a renova clădirile importante din Arad, începe acelaşi Philip Harsch.
– Dar, de unde aveţi bani?
– De la Imperiu!, răspunde el, uşor revoltat.
– Care Imperiu?, încerc eu să evit distanţa istorică dintre noi.
– Cel European!, îmi răspunde fără să clipească.
Tac. Mut.
– Şi de la arădeni!, continuă el. Aşa cum s-a întâmplat întotdeauna când arădenii şi-au propus să construiască o clădire importantă.
Inspir adânc, ca să evit o tuse ce ar putea ascunde vizibil o jenă greu de explicat, şi încerc să întorc situaţia în favoarea mea, uitând că stau de vorbă şi cu un strateg militar.
– Şi, ce vreţi să faceţi cu banii?, arunc eu pe piaţa discuţiei o monedă depreciată.
– Vrem să renovăm clădirile din Arad care s-au construit în baza planurilor noastre, răspunde sec, privindu-mă tăios cel care se recomandase Ludovic Szantay.
– De pildă!, plusez eu ca un jucător prost de poker, la o cacealma fără şansă.
– De pildă, zice acelaşi Szantay, eu aş vrea să renovez Biserica Roşie, Palatul Cultural, Palatul Neumann, Banca Naţională şi Palatul în care am locuit şi eu.
– Eu, intră în discuţie cel ce se recomandase Tabacovici, vreau să renovez Palatul Sârbesc.
– Şi Cetatea!, sare de pe scaun Philip Harsch. Aş vrea eu!
– Bine, bine, intră în discuţie Anton Cziegler, dar cu Teatrul Mare şi cu Catedrala Ortodoxă cum rămâne? Alea nu trebuie renovate?
– Nu vă supăraţi, dar alea au fost renovate!, replic eu cu voce răguşită de la patriotismul local. Şi, nu e Teatrul Mare, căci e Teatrul Clasic „Ioan Slavici”.
– Domnu’ Balint, dacă am reţinut bine, de pe peretele Teatrului Mare mi-a căzut în cap nişte tencuială proaspătă; la Catedrala Ortodoxă am văzut că s-a pus la intrările laterale ceva material care nu seamănă cu lemnul, mă fixează în monoclu arhitectul Cziegler. Apropos, de ce nu l-am chemat şi pe acest Ioan Slavici, dacă a cumpărat teatrul?
– Ioan Slavici a fost un scriitor român, spun eu rar şi răspicat.
Se deschide uşa de la intrarea în cafenea şi apare un om mic de înălţime, scrutând locurile de la mese. Ne observă şi se îndreaptă spre noi.
– Hirschl. Iacob Hirschl. Se prezintă el.
– Am fost la multe spectacole la teatrul construit de dumneavoastră, îl primeşte cu mâna întinsă Czigler. Şi eu am proiectat construirea unui teatru.
– Mult după mine, zice Hirschl. Dumneavoastră sunteţi domnul Balint?, mă întreabă. Ce se mai aude cu renovarea teatrului meu?
Pe sub masă îi dau un sms lui Notaros: ”Sună-mă urgent”. Nu trec cinci secunde şi sună mobilul. Mă prefac foarte ocupat şi mă scuz.
– Trebuie să plec. Vă rog să mă iertaţi, domnilor. Dacă aveţi noutăţi vă rog să mă căutaţi.
Mă ridic, îmi iau geanta, îi caut vinovat privirea lui Miloş Cristea. Îmi evită privirea. Plec. Nimeni nu îmi întinde mâna în semn de salut.
Mă sună Notaros din nou.
-Ai zis să te sun urgent. Ce-i baiu’?
-M-am întâlnit cu nişte arhitecţi care vor să facă o asociaţie cu scopul de a renova toate clădirile din Arad pe banii lor.
-Balint, eşti beat?, mă întreabă în stilul lui profesoral.
Ce să-i mai răspund? Am intrat pe o terasă şi am comandat un vin. Alb. Rece.
Ovidiu BALINT (articol republicat)
