Laitmotivul vieţii politice româneşti este, începând după 1989, acela al lipsei oamenilor politici capabili să ne reprezinte şi să ne conducă, dar, cu toate acestea, cineva trebuie să facă şi asta.
Şi când nu avem de unde alege, alegem ce o fi sau alegem răul cel mai mic. A fost şi este încă o mentalitate păguboasă pe care eu nu am înţeles-o, însă cel puţin am reuşit să mă împac cu ea, cuprins de sentimentul că există unele lucruri pentru care timpul este un factor care le dă consistenţă şi durabilitate. Timpul a trecut, căci până la urmă, 30 de ani, în condiţiile în care ţi-ai dorit o schimbare, de la un tur de scrutin la altul, reprezintă suficient de mult timp astfel încât o generaţie să abandoneze lupta şi o alta să nu ştie la ce să viseze.
Nu ştiu cum s-a întâmplat ca de-a lungul istoriei sale, de fiecare dată când României i s-a oferit posibilitatea de a-și alege clasa politică de la un moment dat, aceasta a făcut cea mai proastă alegere.
Alegerile conştiente şi profitabile sunt de cele mai multe ori dureroase şi implică sacrificii pe care România a uitat să le mai facă pentru un ţel comun şi pentru un plan pe termen mediu şi lung.
România a avut de ales între a intra în cel de-al II-lea Război Mondial alături de Germania sau alături de Rusia, iar când generalul Ion Antonescu a refuzat un armistiţiu defavorabil pentru România, a fost îndepărtat, tocmai pentru că România nu şi-a putut permite sacrificiul de a privi viitorul ţării într-o perspectivă îndepărtată.
Comunismul ne-a consolidat ideea că timpul nu mai are răbdare cu noi pentru a construi planuri pe termen lung. După Revoluţie, ne-am dorit oportuniştii, descurcăreţii, vorbăreţii care să croiască drumul către Occident la fel de repede cum îşi creaseră şi ei drumul către putere. Pentru noi acestea erau modele de succes, iar dacă azi, când suntem chemaţi la vot, unii mai spun “PSD, PNL, aceeaşi mizerie!” se întâmplă tocmai datorită faptului că României de după 1989, i-a fost oferită posibilitatea de a alege şi a ales varianta arderii unor etape inevitabile pentru o dezvoltare conştientă şi benefică.
În anul 1990, descendentul direct al ilustrei familii Brătianu (bunicul său, generalul Constantin I. Brătianu era vărul primar al lui Ion C. Brătianu şi Dumitru C.Brătianu), Ion I. Brătianu se întorcea în România. Continuând tradiţia familiei din care provenea, a ales să-şi slujească poporul aşa cum ştia mai bine, prin participarea la viaţa politică a României. A fost ales deputat în Parlamentul României în mai 1990. Deputatul Ion I. Brătianu a avut pe tot parcursul mandatului său o poziţie extrem de virulentă la adresa felului în care înțeleseseră oamenii politici să conducă destinele României. Toate acele aspecte pe care Ion I. Brătianu le ridicase în Parlamentul României de la acea vreme şi pentru care îşi atrăsese dezaprobarea şi un un număr considerabil de opozanţi, se regăsesc pe lista chestiunilor dezastruoase cu care România se confruntă: distrugerea voită a industriei şi a agriculturii, defrişările masive şi necontrolate (şi când spun necontrolate mă refer la controlul pe care autorităţile române ar trebui să îl exercite, defrişările fiind atent controlate de interese străine); necesitatea unei legi a lustraţiei despre care încă se mai vorbeşte şi la 30 de ani de la Revoluţie.
Un alt aspect pe care Ion I. Brătianu l-a adus în discuţie în mandatul său de deputat a fost cel al minerilor din Valea Jiului, implicandu-se activ într-una dintre problemele care au marcat profund anul 1990 – cea a minerilor din Valea Jiului, pe care deputatul Ion I. Brătianu o numea, într-o intervenţie în Parlament, ”o vale a plângerii”. După evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, în toamnă, Valea Jiului se afla din nou pe un butoi cu pulbere. În acest context se delanșaseră greve la Livezeni și la Lupeni. În timp ce lideri ai minerilor, precum Miron Cozma afişau opulenţa unui lux de origine capitalistă, minerii şi familiile lor trăiau în condiţii mizere şi, aşa cum spunea Ion I. Brătianu, Victor Hugo ar fi rescris Mizerabilii dacă ar fi cunoscut realitatea cu care se confruntă oamenii din Valea Jiului.
Urmare a lipsei de reacție din partea Guvernului și a reprezentanților Parlamentului, deputatul Ion I. Brătianu a mers de două ori în Valea Jiului, a coborât în galeriile minei Livezeni unde a constatat condiții inumane de muncă, asemănătoare muncii silnice, tehnologii depășite, lipsa apei potabile, întreruperi de curent electric, pericol de accidente, rozătoare, o aprovizionare precară cu alimente și o masă insificientă caloric pentru efortul fizic depus, asistență medicală precară (mai mult formală), a purtat discuții cu minerii, cu reprezentanții sindicali și cu autoritățile locale, rezultatul fiind blocarea unei greve extinse. Deputatul Ion. I. Brătianu a încercat să aibă de mai multe ori intervenții în Parlament, interpelări în cadrul cărora să susțină dreptul minerilor de a fi tratați ”ca oameni”, să condamne specula comercială din Lupeni și să îndemne la dezvăluirea adevărului despre evenimentele din 13-15 iunie 1990, devoalarea instigatorilor și redarea demnității lucrătorilor minieri, acestea fiind și solicitările greviștilor. Ion I Brătianu reușeste, totuși, o scurtă intervenție în Parlament, iar un alt discurs, nerostit, este publicat în ziarul ”Viitorul Liberal”, intervenție și articol (n.r. – ”Să aducem în dezbaterea Parlamentului problemele acute ale țării”) din care răzbat trei chestiuni fundamentale: situația cumplită din Valea Jiului, nevoia minerilor de a reacționa prin grevă din cauza lipsurilor, inechităților și a lipsei de inițiativă în dialog și, ceea ce este cel mai important, refuzul clasei politice de a recunoaşte şi de a se implica într-o chestiune care de-a lungul vremii a fost folosită pentru dobândirea capitalului electoral sau, dimpotrivă, ca factor de presiune. Aportul deputatului Ion I. Brătianu în blocarea și stingerea unei greve care ar fi putut să se transforme într-o adevărată revoltă face parte din registrul comportamental al politicianului responsabil care a identificat o chestiune stringentă şi a cărei rezolvare se impunea cu celeritate. Ce au ales oamenii politici vechi şi actuali să facă? Au ignorat în continuare aceste realităţi, continuând să folosească minerii ca pe o masă de manevră şi industria mineritului ca pe o modalitate prin care se pot face afaceri cu banii statului (vezi cazul Şova şi Ponta).
Astăzi, aceleaşi probleme recurente apar în peisajul politico-economic şi vedem în continuare că există personaje politice dornice de afirmare care se urcă pe drama unor oameni despre care clasa politică românească refuză încă să vorbească atâta timp cât aceştia nu le sunt utili unor interese meschine, personaje așa cum doar politica românească postdecembrisă a putut da naştere.
Ion I. Brătianu este doar un exemplu pentru alternativa care i-a fost oferită la un moment dat vieţii politice din România, însă România a ales la întâmplare, mânată de reacţii inconştiente, o clasă politică aservită intereselor străine şi dorinţei de căpătuială imediată.
Ciprian DEMETER
