Câteodată, îmi revin în minte frânturi din cele 14 zile de spital, în care mi-am văzut moartea cu ochii, luptând cu un virus înfiorător, despre care nimeni nu știe mai nimic cu certitudine; un virus și o boală pe care unii au norocul, repet, doar NOROCUL, să o facă într-o formă aproape insesizabilă. Aceia însă care au ghinionul să o facă în forma care m-a doborât pe mine, privesc siderați la năvala fără măști de pe străzi, rugându-se ca niciunul dintre cei care mărșăluiesc să nu ajungă să-și (mai) dorească, cum mi-am dorit eu, doar un singur lucru în viață: să respire; să le ajungă aerul în plămâni. Nu le înțeleg curajul, nu le înțeleg inconștiența. Pur și simplu îi privesc, înmărmurită. Peste o săptămână pot fi în același pat în care am fost eu. Sau pot fi nefericiții ocupanți ai unui scaun, preț de ore nesfârșite, în Triajul Județeanului, așteptând să se elibereze undeva un pat și pentru ei. Și o butelie cu oxigen. Pentru că deja sunt ocupate aproape toate. Și paturile, și oxigenul. De ce să mărșăluiască, riscând atât? De ce? De ce consideră, oare, că lor nu li se poate întâmpla ce mi s-a întâmplat mie? De ce?

Eugenia CRAINIC (fb)