Am căutat câţiva ani acest text, pe care l-am scris chiar în dimineaţa în care actorul Ovidiu Ghiniţă l-a găsit pe Mihai Popovici decedat în propria casă. Textul mi-l păstrase ziaristul Petre Don, cel care se face vinovat pentru debutul meu jurnalistic, dimpreună cu Mihai Popovici. Textul a apărut în cotidianul „Observator arădean”, al cărui redactor şef-adjunct eram la vremea respectivă şi va face parte din viitoarea carte în care voi evoca personalitatea lui Mihai Popovici. Ca o avancronică a cărţii, pot să vă divulg că vor semna multe nume ale culturii şi presei din Timişoara şi Arad. 

Astăzi a murit ziaristul Mihai Popovici. Sau, poate ieri. Nici el nu mai știe de când a văzut crucea într-un cimitir din Brașov pe care scria Mihai Popovici. M-a întrebat de mai multe ori: ți-ai văzut crucea vreodată? Fie și numai pentru această întâmplare ne-a fost superior întotdeauna.

Pentru cei care nu l-au cunoscut, Mihai Popovici a fost unul dintre cei mai mari ziariști pe care i-a avut Aradul vreodată. A fost unul dintre rarii boemi ai orașului nostru. A știut să-și trăiască viața atunci când a trebuit și a știut, la fel de bine, să-i facă pe alții să ardă pentru viață atunci când simțeau că nu mai au pentru ce să-și continue viețuirea!

Să vă spun cine a fost? Născut în comuna Hălmagiu, în zodia Rac (întotdeauna făcea pasul înapoi pentru a lăsa pe alții să iasă în față), a absolvit liceul la Brad și, apoi, Facultatea de litere din Timișoara. La scurt timp după aceea devine redactor la cotidianul „Contemporanul”, fiind coleg prin anii ‘70 cu Laurențiu Ulici, Valentin Silvestru, Ștefan Augustin Doinaș ș.a.m.d. Putea să facă acolo carieră, dar a revenit în județul Arad, ca profesor de limba română și de limba franceză la liceul din Gurahonț, apoi a fost director la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor, iar după aceea a fost angajat al RomâniaFilm. Prin anii ‘80 inițiază în Arad cinemateca. De aici, dar nu numai, s-a ales cu mari prietenii cu „alde”  Ștefan Iordache, Adrian Pintea și alții de „teapa” lor. De exemplu, premiera la filmul „Pădureanca” s-a desfășurat la Arad. A avut și alți prieteni, cum ar fi membrii formației „Phoenix”. În ianuarie 1990 înființează primul ziar particular al Aradului, „Litera de tipar”. După aceea este redactor la cotidianul „Tribuna Aradului”, pentru ca în 1991 să înființeze al doilea ziar în Arad, „Opinia”. Din 1992 este redactor la ziarul „Timișoara”, din 1994, la ziarul „Realitatea bănățeană”, corespondent la „Ziua”, „România liberă”, televiziunea „Intersat”, revista de cultură „Arca”, „Aradul cultural”, „România literară”, „Academia Cațavencu”, conduce în 1996 un alt cotidian „Reporter în Arad”. În ultimii ani a fost secretar literar la Teatrul de Stat din Arad și director al Casei de cultură a municipiului. A fost cel care a redat viață Casei de Cultură, găsindu-i un sediu, aproape cu forța, împotriva autorităților locale, acolo unde îi era locul, adică la Teatrul Vechi. Inițiază în Arad festivalul „Ilariada”, unic în România, și are ideea, de boem, de a deschide o Stagiune teatrală în Teatrul (devenit între timp ruină) unde a călcat și Eminescu, după aproape 100 de ani de liniște între zidurile uitate de administrațiile locale. Ca o ironie a sorții, acum patru săptămâni reînființează cinemateca în Arad, primul film pe care îl pune să ruleze fiind „Moarte la Veneția”. În 1997 a luat premiul „Ion Monoran” al Asociației Presei din Timișoara.

E destul? El m-ar înjura dacă ar ști câte v-am spus despre activitatea lui. De fapt, eu nici nu vă pot spune prea multe. A murit brusc, fără să mai apuce să ne spună „la revedere”. De fapt, el nici nu vroia să se despartă de noi. El s-a rupt de lumea de la care așteaptă să-l înțeleagă în „Țarina de la Abrud” și în versurile cântecului formației „Phoenix”: „te întreb pe tine Soare/ dragostea murit-a oare?”

Pot să scriu eu verzi și uscate. Nu-l veți cunoaște pe Mihai Popovici decât prin cuvintele lui. Iată ce scria prin 1981 „Să-ți povestesc o durere. Durerea mea, cea de toate zilele: melancolia-stare fără cauză; durerea de a nu putea fi în centru. Condiția de cititor al unor gânduri, scrise de alții, ce puteau să-mi aparțină. Simt cum mă desfac și mă pierd prin lume”. Ieri, parcă știind ce va urma, a scris câteva versuri în franceză, ca un fel de ironie la adresa celor ce vor încerca să le descifreze: „Iată-mă căzut/ în robia acestui surâs/ al călătoriei/ și i-am spus Lui/  Ia-mă”.

Adio, Mihai! Ne-ai făcut-o! Ne-ai lăsat să descoperim cum este să mori singur, Dumnezeu să te odihnească în pace! Nici tu nu ai știut cât te-am iubit, noi cei care te-am cunoscut, dar nici noi nu am știut să îți arătăm trăirea față de tine.

(joi, 15 ianuarie 2000, Ovidiu Balint)

P.S. În memoria lui, melodia lui preferată:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here