Au fost și ani grei, în viața mea. Țin minte că primul șnițel l-am mâncat la ziua unei colege. Vecină. Mi-a plăcut și i-am spus mamei. Din ziua aceea, am mâncat șnițel și acasă. Nu eram orbeți, veneau patru salarii în casă, dar nici ușor nu era. Apoi, era o regulă, mâncam carne joia și duminica, în rest, multe paste, ca italienii. Bunica era maestră în paste. Țin minte o zi. Cred că eram în a treia. Am scris asta în ziar, în Adevărul. N-am ajuns bine la școală, generală nr. 12, din Micălaca, era puțin trecut de ora opt – vedeți ce elegant am fentat cacofonia? –, că ni s-a spus că urmează o excursie la Timișoara, la Catedrală, plus o cursă pe Bega, cu vaporașul. Atunci am auzit prima oară de Beba Veche. Mi s-a părut ceva fantastic. Am fugit acasă. Ni s-a dat voie, ca să luam ceva de mâncare. Acasă, ce să găsesc? Mama, la lucru, la Tricoul roșu, doar bunica. Îi spun și se fâstâcește. Na, ce să mănânce copilul, nepotul? O văd că o ia spre cuibar, adună câteva ouă (vara, aveam peste o sută de pui) și îmi face o „pită cu ou”. A fost cea mai bună „pită cu ou” din viața mea! Am mâncat-o pe iarba din jurul Catedralei Mitropolitane.
Au mai trecut ani. Ani buni, nu cum zic unii care au trăit doar finalul anilor `80. Au fost vreo 15 ani buni, dar prin 1980 s-a cam stricat treaba. Eram corespondentul „Scânteii” pentru județul Arad, dar angajat la Comitetul Județean Arad al PCR. O oroare! Cum scriam ceva negativ, cum mă chema Pavel Aron la raport. Amenințări etc. , doar cojile de nuci și colțul pedepsei mai lipseau. Fază. Aveam un vecin, pâinea lui Dumnezeu. Relații excelente. Noi la ei, ei la noi, ei doi băieți, noi doi băieți. Mergeam peste tot în județ, sâmbăta după-amiază, ca atunci weekendul era 50%. Era șeful revizorilor contabili la TAPL. Birturi, restaurante, cofetării …Și mergem în Deltă, apoi la Mare. Delta era treaba mea, Marea, treaba lui. La Neptun, ospătarii, toți arădeni. Băiatul meu mai mic, întârzie într-o seară. Mă duc după el, la prieteni. Ne culcăm. Aud că respiră greu și sar din pat. „Ce e, ce ai”? „Nimic, zice el, am primit o felie de Salam de Sibiu, de pe platoul care li s-a adus în cameră Z …. lor (nu spun numele, erau totuși oameni cumsecade, dar, na, funcția!) și îmi miros degetele: Așa fain miroase salamul de Sibiu!…”! Și asta am mai scris-o odată. În seara aceea am PLÂNS. Un bătrân activist a zis că sunt mincinos. Cum să nu știe copiii mei ce e salamul de Sibiu? Ei, bine, nu știau! Nu frecventam Hotelul Partidului, nici Restaurantul de acolo. Ai mei nu mâncau căpșuni de Crăciun. Și nu cunoscuseră salamul de Sibiu. Îmi aduc aminte o vorbă a lui Axente Țolea, șeful Secției de propagandă, la partid, om deosebit și, mai apoi, prieten: „Măi, Tristane, ție îți mâncă, virgulă, câinii din traistă”! Așa era! Venea unul de la Scânteia, barosan, și îl rugam pe Axente să mă ajute, să plece ăla cu de-ale gurii la București (la Arad se mai găsea câte-ceva)! Nu sunt atât de nesimțit, de mincinos, să nu recunosc că mai intram prin dos la casa de comenzi, la o alimentara, pentru un cotlet cu os, la 37,50 lei kilogramul. Dar cine nu știa atunci pe cineva la o Alimentara?
P.S. Ce vreau să zic: eu am descoperit șnițelul vienez la 11 ani; fiul meu a descoperit salamul de Sibiu, la 14 ani. E totuși o evoluție, Nu?!
Tristan MIHUȚA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here