Curtea de Apel București a hotărât recent să admită acțiunea formulată de o corporație multinațională, aflată în primele zece companii ale lumii în domeniul comerțului cu ridicata al produselor farmaceutice, în procesul deschis contra ANAF. Judecătorii au decis astfel că să anuleze Decizia de soluţionare a contestaţiei, Decizia de impunere, Raportul de inspecţie fiscală, în ceea ce priveşte următoarele obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina reclamantei: impozit pe profit suplimentar aferent cheltuielilor cu taxa clawback și impozit pe profit suplimentar aferent cheltuielilor cu taxa clawback cost-volum, considerate nedeductibile; impozit pe profit suplimentar aferent cheltuielilor cu participarea la congrese ştiinţifice, organizarea de congrese ştiinţifice, organizarea de mese rotunde/evenimente promoţionale, considerate nedeductibile; impozit pe profit suplimentar aferent cheltuielilor cu medicamentele distruse, considerate nedeductibile; TVA stabilită suplimentar aferentă cheltuielilor cu participarea la congrese ştiinţifice, organizarea de congrese ştiinţifice, organizarea de mese rotunde/evenimente promoţionale, pentru cre s-a refuzat dreptul de deducere a taxei și, de asemenea, să oblige pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu de expert şi onorariu de avocat. Sumele menționate în soluția instanței depășesc 10 milioane de euro. Hotărârea nu este definitivă și poate fi atacată cu recurs. Ca o paranteză, din 2015 și până în 2019 firma aproape că și-a dublat cifra de afaceri, de la 470 milioane la aproape 880 milioane de lei (200 milioane de euro), în vreme ce profitul raportat a fost relativ constant, oscilând între cinci și opt milioane de lei, adică mai nimic!!??

Analizând hotărârea instanței, putem spune, fără a greși grav, că suntem o țară de mafioți, interlopi, hoți, leneși, mincinoși și, mai ales, proști! Profitând de un sistem legislativ, fiscal, construit special de o mafie fiscală (care n-are alt obiectiv decât furtul banului public), prin intermediul parlamentarilor și funcționarilor corupți din ministere și agenții; de slăbiciunile unui sistem de justiție (polițiști, procurori, judecători) care este plătit regește, din bani publici, fără nici o legătură cu performanța profesională (căruia nu-i mai pasă dacă statul nu încasează impozitele și taxele); de un Guvern preocupat doar să se mențină în funcție, pentru a deservi clientela politică și care, pentru a nu-și compromite prezența la putere, în loc să pună accent pe întărirea sistemului de colectare a impozitelor și taxelor, preferă să împrumute zeci de miliarde pentru întreținerea și funcționarea instituțiilor publice, marea mafie a corporațiilor multinaționale plătesc cât vor la statul român sau nu plătesc nimic, ridiculizând statul și Guvernul. Nu că n-ar datora impozitele și taxele pe care Guvernul își construiește bugetul anual – pentru că dacă judecăm corect și cinstit, e absurd să realizezi profit și, legal, să nu plătești taxe aferente profitului -, ci pentru că profită, atât de legislația permisivă (mai ales cea care se referă la aplicarea legii), cât și de lehamitea, lipsa de profesionalism, indolența, lipsa de motivație și corupția, care au devenit cronice în sistemul judiciar al României.

Profitând de faptul că mass-media este indiferentă sau coruptă, că restul administrației nu reacționează și tace complice, în ultima vreme, tot mai multe acte administrativ-fiscale, cu prejudicii mari – în care neplata impozitelor și taxelor e mai mult decât evidentă, pentru că banii nu au ajuns la bugetul public -, sunt câștigate în instanță de corporațiile multinaționale. Nu pe argumente corecte, justiție sau legalitate, ci pe șmecherii și trafic de influență, adică pe încălcarea de către funcționari a unor proceduri inventate sau, de regulă, pe interpretarea de către procurori și judecători a legilor, subiectiv, în favoarea celor care nu-și plătesc taxele. Oricât am fi de toleranți, adevărul este unul singur: lipsa de conștiință, de profesionalism și corupția din sistemul judiciar sunt cauza reală a pierderii de către stat a zeci de milioane de euro, reprezentând taxe și impozite constatate ca sustrase de la plată. Alte explicații nu există, oricât le-ar cosmetiza magistrații în motivarea deciziilor. Pentru că, plecând de la stilul american de abordare a fiscalității, respectiv „urma banului”, în absolut fiecare caz se constata, aproape fără excepții, același lucru: că banul nu a ajuns la buget. Și, atunci, cum naiba poate fi „legal” să realizezi profit și să nu plătești impozit? Numai justiția românească, profund deprofesionalizată, coruptă și imorală, poate ajunge la asemenea logică stupidă: că e legal să realizezi profit și să nu plătești impozit! E o demonstrație incontestabilă a faptului că „tăiatul crăcii de sub picioare” a devenit o practică curentă. Orice altă justificare, precum că legea e permisivă; că normele de aplicare a legii sunt interpretabile; că nu s-au respectat procedurile, este penibilă, pentru că, atât timp cât Codul fiscal – adică legea specială – stabilește că profitul, indiferent de surse, se impozitează și că profit înseamnă venit minus cheltuială reală, să vii, tu, instanță de judecată și să susții că legea poate fi interpretată (adică modificată, prin HG, norme, ordine sau proceduri), făcând trimitere la HG, ordine de ministru, norme de aplicare sau proceduri, e mai mult decât absurd. Păi, ce primează? Legea sau actele care adaugă la lege? Asta o spun în condițiile în care, judecătorii, dacă ar da dovadă de conștiință și de obiectivism, n-ar trebui să admită nici un argument, dacă acesta provine dintr-un act normativ, care, interpretat subiectiv, adaugă sau modifică legea specială. Or, citind motivarea deciziilor și hotărârilor instantelor, care anulează actele administrative întocmite de ANAF, puteți observa că majoritatea se întemeiază nu pe Codul fiscal și de procedură fiscală (adică pe legea specială), ci pe interpretări ale normelor de aplicare a Codului fiscal și de procedură fiscală, ori pe expertize subiective, bazate pe argumente extrase din norme sau proceduri, nesustinute de prevederi din Codul fiscal, ci din norme, ordine sau proceduri. De genul: s-a furat, s-a sustras de la plata obligațiilor, dar a respectat legea, iar ANAF a făcut abuz (nu avea competență sau a încălcat procedurile) când a constatat fapta. În aceste circumstanțe, concluzia este clară: suntem un stat eșuat din punct de vedere fiscal, fiindcă nu avem un Parlament și un Guvern capabil să organizeze colectarea impozitelor și taxelor, respectiv să elimine ambiguitatile din legislatia fiscală și o justiție incapabilă să aplice legea, în care guvernează corupția, lipsa de profesionalism și morală, ajungându-se să se legalizeze furtul taxelor și impozitelor. Or, un stat care funcționează anacronic, nu din taxarea profitului/venitului, ci din împrumuturi, obligat să amaneteaza toată averea publică și privată pentru a asigura resursele pentru funcționarea administrației, cu o economie îngropată în datorii și dobânzi uriașe, cât mai credeți poate că poate funcționa, în acest mod? La ce procent din PIB poate ajunge fraudă fiscală, pentru a nu sucomba economic statul? Până la ce nivel ne putem îndatora că să nu dispărem că stat și nație? Suntem, din punct de vedere economic, ori proștii Europei, ori inconștienți și iresponsabili crezând că putem avea viitor, continuând să substituim colectarea cu împrumuturi și nu urmează colapsul. Problema se pune, în aceste condiții, nu că nu urmează colapsul, ci cât mai avem până când va urma haosul economic, tip Grecia. Atenție! Cu amendamentul că noi nu avem independența economică a Greciei și un blocaj financiar este sinonim cu paralizia generală. La noi catastrofa va fi definitivă, fără șansă de revenire! Într-acolo ne duce justiția fiscală care se face că nu vede profitul/venitul real și nepăsarea guvernului față de acest gen de decizii în instanță, care golesc visteria națională și obliga guvernele la îndatorare. Întreb, ca un „chibiț” sportiv: oare chiar atât s-a degradat moralitatea în justiție, încât magistraților nu le mai pasă de faptul că salariile și pensiile lor (absurde, raportate la economie) ar putea depinde de genul acesta de decizii? Chiar nu le pasă că, dând astfel de sentințe, nu vor mai fi bani la buget pentru funcționarea statului? Nu realizează că genul acesta de abordare, e sabotaj al statului, din interior? Judecătorii, care pronunță astfel de sentințe, au impresia că România se va împrumuta, la infinit, pentru a le asigura salariile și pensiile și nu contează dacă statul nu mai colectează? Păi, dacă statul va dispărea (și sunt premise certe în acest sens), cine naiba și din ce le va mai asigura magistraților salariile și pensiile speciale? Sau și-or fi pus deoparte suficient pentru ce va urma și nu le mai pasă? Am impresia că suntem în Caraibe!

Mulți îmi spun că exagerez, că nu poate fi culpabilizat întreg sistemul și că nu toți judecătorii sunt la fel. OK! As vrea să le dau dreptate și să-mi fac „mea culpa”, dar, din păcate, în ultima vreme, deciziile instanțelor nu-mi permit. Da, sunt și excepții! Dar, uu devenit excepții cazurile în care judecătorii pronunța sentințe favorabile ANAF! Nu culpabilizez în bloc, dar, repet, din păcate există un curent anti-stat sau anti ANAF (cum vreți să-l percepeți), vizibil la toate instanțele, dacă faceți o statistică la nivel de ANAF. Și, vorbesc la concret, „nu bat câmpii”, pentru că ultimele dosare, aflate pe rolul Curții de Apel Timișoara sau ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au soldat cu admiterea contestațiilor petenților care s-au sustras de la plata obligațiilor fiscale, motivarea fiind de un ridicol și un penibil care ar descalifica profesional orice magistrat, într-o țară normală. Efectiv dezarmează și demoralizeaza „fisc-ul” și-l pune în situația de a se întreba dacă mai are rost să întocmească acte administrativ-fiscale, sau să aplice principiul „lucrului judecat” și să abandoneze lupta. Pentru că este frustrant și demoralizator ce se întâmplă! Când judecătorii susțin că este deductibilă o cheltuială probată (de inspectori și organele de cercetare penală) ca fiind fictivă (facturi emise de societăți fantomă, conținând operațiuni inexistente), cu care a fost modificata baza de impunere (diminuată obligația și dedus TVA), ce mai poți spune despre justiție? Și nu e un caz, ci sunt frecvente acest gen de cazuri, în care, deși s-au utilizat operațiuni fictive pentru diminuarea bazei de impozitare, judecătorii fac pe „tâmpiții” (premeditat), ca și cum ar fi în postura de a nu înțelege fenomenul. Or, dacă aceste lucruri simple, de abecedar pentru înțelegerea mecanismelor de fraudă, se prefac (cu siguranță) că nu le înțeleg, la ce ne putem aștepta când e vorba de servicii fictive de consultanță, IT, know-how ori prețuri de transfer, pe care corporațiile multinaționale (și firmele autohtone) le practică? Pentru că, dacă nu suntem ipocriți, de la inspectorul fiscal și până la primul-ministru, toată lumea este conștientă de faptul că formula prin care corporațiile multinaționale diminuează artificial baza de impozitare a impozitului pe profit o constituie achiziția de servicii, greu de cuantificat, precum consultanță, IT, know-how, ori prin practicarea unor prețuri diferite de cele de pe piață, cu societăți afiliate (direct sau indirect). În final, profitul real este diminuat artificial și transferat în paradisuri fiscale, pentru că mare parte din servicii nu sunt efectuate, ceea ce presupune că operațiunile sunt fictive. Într-adevăr, e greu de demonstrat (dar nu și imposibil), dacă unele servicii au fost efectuate sau nu. Dar, dacă magistrații nu sunt de acord cu constatările ANAF, de ce nu apelează, la experți neutri, ci doar la cei plătiți de contestatori? Sunt obiectivi în acest caz? Nu vi se pare că se preferă, prea lejer sau prea ușor, să se dea dreptate celor care utilizează acest gen de metode de diminuare a profitului/venitului, pentru a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale, decât să se insiste pe aflarea adevărului, adică să se solicite expertize neutre? Cum poți accepta ca fiind obiectivă o expertiză plătită de contestator, când există suspiciunea, întemeiată, că e subiectivă și favorabilă petentului? Așa se stăruie în aflarea adevărului?

 Așa cum spun cei de la IRS-ul american, cum nu există crimă perfectă, nici fraudă fiscală perfectă nu există. Totul este să stărui să afli adevărul și atunci rezolvi cu siguranță dilema. Dacă vrei, bineînțeles! Întrebarea e: se vrea? S-o știm și noi, actorii principali, care avem impresia că suntem într-un teatru absurd, în care doar noi, cei din ANAF, ne-am luat rolurile în serios și devenim nu numai ridicoli, ci și victimele acestui sistem para-ipocrit!

Pavel ROMAN