Suntem guvernați prin exploatarea ignoranței generale, prin exploatarea fricii sau „cumpărare”, prin mită, a tăcerii celor competenți și îndreptățiți moral și profesional să vorbească. La noi, în loc ca economiștii să vorbească și să decidă în domeniul managementului economic, decid dragniștii, răduleștii, ștefăneștii și alți neaveniți profesional în domeniul economic, care confundă economia cu clubul microbiștilor de fotbal. În statele dezvoltate ale lumii și, în special, în cele din UE, administrarea economiei este apanajul profesioniștilor în domeniu, respectiv a economiștilor. Ei sunt cei care decid cum se echilibrează balanța economică națională, la ce nivel trebuie să fie taxele din PIB și ce facilități trebuie oferite și cui pentru a stimula economia. Deci, cei ce asigură bugetul public, sunt cei ce administrează economia.
La noi, exact pe dos, cei ce fură bugetul public, administrează economia. De aici și consecințele. În statele dezvoltate, echilibrul balanței de plăți se realizează prin majorarea sau diminuarea taxelor, stimularea sectoarelor economice care produc plusvaloare, stimularea exportului, adică prin pârghii și mecanisme economice viabile, care, pe termen mediu și lung, asigură redresarea economiei. Iar modelele economice viabile sunt create de economiști, nu de ingineri, doctori, avocați și alte categorii de pseudo-specialiști în economie, cu studii îndoielnice. În nici un caz, în țările dezvoltate economic, pentru a echilibra balanța comercială, nu se apelează la împrumuturi externe, decât în cazul în care acestea sunt stimulatoare și generează plusvaloare suficientă pentru a se putea rambursa împrumutul și dobânda (au o dobândă modică sau nu sunt purtătoare de dobândă). La noi, de treizeci de ani, politicienii au implementat sistemul echilibrării balanței comerciale prin împrumuturi nesustenabile economic. Nu contează ce și cât produce economia, reglăm totul prin împrumut, raportându-ne la un PIB stabilit empiric. Iar bilanțul guvernării îl facem prin contabilizarea împrumutului, tratat ca plusvaloare, ca și cum ar fi efectul administrării eficiente și profesioniste a economiei. În realitate, această metodă diletantă, total neprofesionistă, de management economic, este o uriașă eroare de strategie, reprezentând, în fapt, o vânzare a independenței materiale a țării și, implicit, a viitorului țării și al copiilor noștri. Pentru că, spre deosebire de țările care au o strategie bazată pe modele de dezvoltare gândite de economiști, în România împrumuturile nu sunt destinate dezvoltării, ci asigurării consumului. Iar cel mai grav în această ecuație e faptul că cea mai mare parte a împrumuturilor nu sunt destinate asigurării salariilor și pensiilor categoriilor defavorizate de cetățeni, ci asigurării sinecurilor pentru o armată de trântori, inutili economiei, formată din clientela politică care-și trafichează opțiunea de vot. Găselnița cu împrumuturile externe pentru echilibrarea balanței de plăți a generat absurdul, respectiv că aproape nu mai contează cât produce economia reală, din ceea ce se consumă și nici cât se colectează. Orice diferență, oricât de critică ar fi din punct de vedere al modelului economic, este „rezolvată” prin împrumut.
Nimănui nu-i mai pasă, decât formal, de cât se colectează, pentru că există soluția miraculoasă” a împrumutului, care acoperă inclusiv ce se pierde prin evaziune fiscală. Efectul? Scriptic, am fost și suntem o țară bogată, din punct de vedere al resurselor, capabilă să asigure strictul necesar pentru consum. Faptic? Nu mai avem nimic, pentru că neputând crea plusvaloare în economie, pentru a rambursa împrumuturile, guvernanții noștri au vândut tot ce se putea vinde sau au cedat exploatarea la tot ce se putea ceda și am ajuns la cheremul corporațiilor monopoliste, care controlează tot, de la hrană, la utilități. De ce-au făcut asta? Așa au înțeles, cei care au guvernat țara, că pot rămâne la putere: au vândut și amanetat tot, pentru a echilibra balanța comercială, respectiv pentru a primi resursele pe care le-au utilizat pentru a-și asigura sinecuri, salarii, sporuri, comisioane din banii de investiții publice, etc. Au mituit administrația cu salarii, acordate fără criterii de performanță, cumpărând tăcerea și lipsa de opoziție. În aceste circumstanțe, se pune întrebarea, cât de corect, din punct de vedere economic, este acordarea de facilități fiscale, de către Guvern și Parlament, unor societăți comerciale, regii naționale sau alte entități economice. Colectezi sub 60% din taxe, te împrumuți cu miliarde de euro, lunar, pentru a echilibra balanța de plăți, dar acorzi facilități fiscale, sub justificarea că atragi capital, investiții și creezi locuri de muncă. Chiar se merită, să acorzi facilități fiscale, unor companii multinaționale, pentru că se ocupă de colectarea TVA sau plătesc contribuții fiscale, având ca bază de calcul salariul minim pe economie, în timp ce Guvernul, pentru a echilibra pierderile cauzate de cheltuieli stupide, împrumută miliarde? Orice proiecție economică a unei astfel de „scheme” fiscale, are ca efect, într-un viitor mult mai apropiat decât speră autorii, falimentul economiei. Să trecem la un exemplu concret.
Deși ne considerăm o economie de piață, în care diferența o face randamentul și calitatea produsului sau serviciului oferit, unii, prin mijloace mai puțin ortodoxe, solicită și obțin facilități de la plata taxelor și impozitelor, sub justificări care n-au nici o legătură cu economia de piață. Pentru că într-o economie de piață, în care dictează concurența liberă, a interveni în favoarea cuiva, înseamnă a încălca regulile pieței, respectiv a trișa în stil mafiot. Pentru ca o economie și o piață să se dezvolte sănătos, trebuie ca, din punct de vedere fiscal, regulile și obligațiile să fie egale (identice). Altfel, ne întoarcem la economia comunistă, unde nici piața, nici concurența nu dictează, ci politicul.
Impozitarea veniturilor de natură salarială și includerea diurnei în veniturile de natură salarială (alta decât cea privind transportul, cazarea și masa, adică inconvenientele generate de deplasare), pentru persoanele detașate sau delegate la muncă pe teritoriul UE (transfrontalier), a devenit o temă fierbinte în ultimele luni, generată de o abordare imorală a problemei și, mai ales, de presiunile imorale ale transportatorilor asupra ANAF. Unele societăți (ponderea deținând-o societățile de transport rutier), consideră că sunt îndreptățite, în raport cu altele, să beneficieze de facilități și că e moral și legal, să achite contribuțiile sociale obligatorii calculându-le la o bază reprezentând salariul minim din România, chiar dacă activitatea principală se desfășoară în al stat al UE. Or, art. 2 din Directiva 96/71/CE, spune clar că diurna (alta decât cea pentru transport, cazare și masă, adică de inconvenientele generate de deplasare), trebuie inclusă în categoria veniturilor de natură salarială, care reprezintă baza de calcul pentru impozitare. Aceste prevederi au fost preluate și în legislația română. De asemenea, potrivit Codului muncii (art. 43, 44, 45, 46), prin detașare și delegare se înțelege deplasarea, pentru o perioada limitată de timp, a unui lucrător, în alt stat membru sau la un alt angajator, în condițiile în care detașarea sau delegarea reprezintă doar o deplasare temporară, a unui lucrător ce-și desfășoară activitatea, de regulă, în țara unde este angajat. Deci, detașarea sau delegarea în afara țării reprezintă o excepție, în timp ce regula o reprezintă desfășurarea activității în România. Or, cei ce se duc „cu jalba-n proțap”, la Guvern și ANAF, să ceară să nu se aplice Directiva 96/71/CE, nu sunt transportatorii care desfășoară activitate, de regulă, pe teritoriul României, ci cei a căror activitate se desfășoară, de regulă, în afara țării, pe teritoriul UE. Pentru ei transportul pe teritoriul României reprezintă excepția, iar regula este transportul pe teritoriul UE. Dar vor ca regula să fie excepție și invers.
Interesant este că majoritatea transportatorilor, care pun presiune pe ANAF și Guvern, deși sunt SRL-uri cu sediul și domiciliul fiscal în România, au capital străin (german, englez, austriac, italian, spaniol, etc.) și cea mai mare parte a activității o desfășoară în statele de unde provine capitalul. Practic, mijloacele de transport, deși sunt înmatriculate în România, sunt parcate în baze aflate în țările de domiciliu ale investitorilor, operând, de regulă, pe teritoriile acestor țări, pentru beneficiari de pe teritoriul UE. În aceste condiții, conducătorii auto (lucrătorii), deși sunt recrutați din România, sunt recrutați și deplasați la punctele de lucru din țările unde își are domiciliul acționarul majoritar al societății, prestând activitatea, de regulă, în afara României și doar temporar în România (atunci când au vreo comandă). Deci, e mai mult decât clar că în condițiile în care nu prestezi activitatea în România, la angajator, decât temporar, deplasarea în străinătate nu poate fi considerată nici detașare și nici delegare, caz în care așa zisa diurnă acordată reprezintă salariu (venit de natură salarială). Orice conducător auto, întrebat, ce venit are, îți va spune că între 1000 și 2000 de euro lunar și nu 1400 lei lunar, considerat bază de calcul, la care societatea plătește contribuțiile sociale. Deci, negând o realitate evidentă, confundând, deliberat regula cu excepția, transportatorii auto vor să convingă ANAF și Guvernul României că salariul unui conducător auto (angajat) este de 1400 lei, chiar dacă-și desfășoară activitatea într-un stat în care salariul minim este de 2000 de euro și că diferența între 1400 de lei și 2000 de euro reprezintă diurnă. CE este asta, de fapt? Un fel de prosteală stupidă, că realitatea nu e realitate, ci ceea ce susțin ei e realitate. Și, cu toate că Directiva 96/71/CE, este clară, fiind transpusă și în legislația națională, de câteva luni de zile, cei de la sectorul „Metodologie” din ANAF și cei de la sectorul juridic, se fac că nu știu ce e legal și ce nu e legal.
După zeci de solicitări ale Inspecției fiscale, privind emiterea unui punct de vedere, care să fie unitar, „metodologia” și „juridicul” din ANAF au inventat un fel de „tontoroi” profesional, de tipul, „faceți ce credeți că e legal”, dar „aveți grijă să nu fiți acuzați de abuz”. Serios? Asta e îndrumare? Păi, când sunt cazuri tranșate clar de Curtea de Apel Timișoara, precum Decizia civilă 1350/30.12.2020 sau Sentința nr. 111/06.11.2019, a Curții de Apel Târgu Mureș, menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, cum se explică această „bâjbâială” profesională în ANAF? Cum să dispui „la loc comanda”, până când se vor finaliza „negocierile” între transportatori și ANAF? Credeți că „transportatorii”, majoritatea acționari străini în societăți românești, vor determina UE să schimbe Directiva 96/71/CE? Credeți că cei din UE vor „înghiți” acest gen de „găluște” autohtone, garnisite cu corupție, numite facilități fiscale, acordate tacit de ANAF, care creează discriminare în piață, să le falimenteze transportatorii autohtoni? Pentru că, plătind impozitul pe veniturile salariale și contribuțiile sociale, la nivelul salariului minim pe economie, sub protecția Statului Român, transportatorii înmatriculați în România pot falimenta întreg transportul din UE, practicând prețuri de dumping. Or, jucând acest „tontoroi” absurd, precum că legea este „ambiguă” și că e nevoie de timp pentru „clarificare” (în fapt pentru a interveni prescripția ori pentru a se obține o amnistie care să scutească transportatorii de plata obligațiilor fiscale, discriminându-i pe ceilalți „jucători” din piață), cine iese în câștig și ce credeți că va urma? Ce altceva decât un proces de infringement și sancțiuni drastice pentru România pentru nerespectarea legislației europene? Poate nu știați, dar Comisia Europeană a transmis patru scrisori României pentru neîndeplinirea obligațiilor în cadrul unor proceduri de infringement deschise împotriva țării noastre, iar una o reprezintă exact Directiva 96/71/CE privind detașarea lucrătorilor, acesta fiind unul dintre domeniile în care România nu și-a îndeplinit obligațiile, pentru că, chipurile, încă n-a clarificat ce este detașarea, ce este venit de natură salarială și, mai ales, cine răspunde pentru acordarea certificatului A1, chiar dacă 90% din „furnizorii” și exploatatorii de forță de muncă, nu îndeplinesc criteriile (în special procentul activității desfășurate în România și perioada activității angajatului la sediul din România al societății) . Or, în aceste condiții, să fii cu „sabia lui Damocles” deasupra capului și să tragi de timp, prefăcându-se că n-ai înțeles dacă „diurna”, este venit de natură salarială și trebuie sau nu impozitată, înseamnă, ori că ești foarte tare și îți permiți să dai cu tifla UE, pe față, ori ești „varză” în materie de competență profesională, fără caracter și demnitate umană, excelând doar la capitolul obediență totală față de „stăpân”.
Pun și eu o întrebare, mai neortodoxă: și dacă se găsește vreun procuror să întrebe, oficial, de ce nu se aplică legea? Ce-o să-i răspundem? Că așteptăm „verde” de la „metodologie”? Sau așteptăm rezultatul „negocierilor” dintre ANAF și mafia din transporturi rutiere, care vrea să dea cu ANAF în CE, pe post de ghioagă?
Pavel ROMAN

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here