Mi-am adus aminte de-un lucru care m-a frapat profund în Spania. În timp ce luam micul dejun la o terasă cu niște prieteni (ei îi zic ,,amorsa”, iar daca sunt români la origine, spun între ei, drăguț, că ,,amorsează”) un comesean s-a oprit din mâncat fiindcă avea ceva de vorbit cu un amic, care s-a oprit lângă el și l-a întrebat ceva. Amicul respectiv era înțolit într-o pereche de bermude și un tricou banal și coborâse dintr-un Golf mai vechi decât al lui socru-meu, fie iertat! Nu mică mi-a fost mirarea să aflu, ulterior, că e unul dintre cei mai bogați valencieni, posesorul unei fabrici cu sute de angajați, ce mai, milionar în euro. Mută de admirație. Așa am rămas. Omul s-a așezat în apropiere, cu niște cunoscuți de-ai lui, drept care m-am tot uitat să-i ginesc Rolexul, brățările de haur, lanțurile groase sau măcar etichetele de branduri celebre de pe haine. Vax. Nimic nu-i trăda avuția. Ce uom! Ce uom, măi! Să nu-și etaleze el biștarii! Să nu se vadă cât e de bogat! Aiurea, măi, complet aiurea! Cunosc cel puțin patru cazuri de români fericiți care trăiesc la două camere, cel mult, dar au mașini de peste 100.000 de euro bucata.
Cumva, suntem printre puținii care preferăm să conducem mașini scumpe, dar să trăim prost. Iar asta spune multe despre câtă minte-avem. Voi știți pe cineva de la ,,garsonieră”, dar care conduce bolid de fițe? Ă?
Eugenia CRAINIC (fb)
