De parcă timpul nu ar trece destul de repede, îl mai gonim și noi. De când știm cine suntem, adicătelea de când dobândim conștiința de sine, am da zile de la noi, ca să parafrazeze un cântec. Copilul abia așteaptă să vină prietenii, să primească o tabletă, să vină ziua lui, să fie odată vacanță; apoi, crescând, ar vrea ca mâine să termine cu școala, să devină major, fetele – domnișoare curtate, abia așteaptă o seară de discotecă, prima întâlnire cu fiorul succesiunilor sale, numără zilele care parcă au încremenit și nu țin cont de dorință, de nerăbdarea omului; apoi, abia aștepți să te vezi la casa ta, cu nevastă și copii, abia aștepți primul loc de muncă, după care numeri zilele dintre până la următorul salariu, până la următorul meci, eveniment; arzi de nerăbdare să vezi copiii la casa lor, să vină odată nepoții, să ieși la pensie; nici acum nu lași timpul în pace, lună de lună numeri zilele rămase până când vei încasa pensia, până când … Dar vine o zi când ai vrea ca timpul să încremenească sau măcar să se dilate. Ai mai cere timp, răgaz pe acest pământ, dar timpul s-a nărăvit, l-ai învățat tu să gonească și nu-l mai poate îmblânzi nimeni – e o fiară înfometată, o sălbăticiune care înghite pe nemestecate tot ce-i iese în cale și nu-ți face cadou nicio clipă de la sine. De aceea zic, carpe diem, trăiește intens clipa, fiecare clipă, nu o risipi și pune-te bine cu timpul, nu-l goni nesăbuit! O zi faină tuturor!
Tristan MIHUȚA
