Da, știu că am un spirit de observație ieșit din comun. Când eram doar o copilă, iar bunica mă ducea în vizită pe la „babe”, adică la niște rude de prin Lipova care ar fi putut avea atunci vârsta mea de acum, dar care-mi păreau matusalemice, o puneam mereu pe buna în ipostaze jenante, observând ba că uneia îi lipsește o măsea „de sus” și are o gură ca o greblă ciuntită atunci când hohotește, ba că marginea pietrei unui inel purtat de una dintre ele e ciobită, amănunt inobservabil pentru oricine, ba că maiestuoasele căni englezești de ceai ale mătușii Loli, deși spălate, păstrează în jurul toartei o peliculă ușor înnegrită, semn că nu s-a insistat mai niciodată cu spălatul asupra zonei filigranate cu pricina, drept care refuzam cu îndârjire să beau ceva din ele, preferând constant un pahar „prin care se vede”… Ulterior, harul observării atente mi-a fost de mare ajutor, ca ziaristă, fiind în stare nu doar să disting detalii aproape imposibil de sesizat pentru ochiul comun, ci și greu perceptibile, din categoria celor ce puteau fi sesizate exclusiv prin reflectare nemijlocită, cu ajutorul simțurilor.
Mai recent, în casa unei prietene am văzut un tablou pe care am fost aproape sigură că l-am mai „văzut”, drept care, după câteva secunde de reflecție, m-am dus șnur la un (alt) tablou, uluitor de asemănător, însă cu totul altul, dar păstrând aceeași temă generoasă a solitudinii unui colț umbrit dintr-o grădină luxuriantă, un soi de patio vegetal, mobilat auster doar cu o masă metalică și două scaune, supraviețuitoare ale tuturor intemperiilor…
Ce nu-mi explic însă este de ce nu mi-am depus CV-ul de fin observator la Hollywood! Spre deosebire de producătorii, regizorii și (chiar) actorii serialului The Crown, pe care îl urmăresc cu sincope, în funcție de ce (mai) citesc sau fac în paralel, aș fi observat fără doar și poate șoarecele care străbătea salonul Reginei Mame Elisabeta, în timp ce aceasta aștepta, cu nerăbdare, telefonul fiicei sale, Regina Elisabeta a II-a, să afle dacă Prințul Charles i-a cerut mâna celei care avea să devină Prințesa inimilor, Diana.
Cumva, nu-i de mirare că palatele capetelor încoronate erau înțesate de rozătoare. Alte capete încoronate se prea poate să fi avut cuiburi de șoareci chiar prin peruci, nu doar prin zidurile generoase ale castelelor. Adevărul e că și eu, dacă aș fi fost șoricioaică, aș fi optat pentru un castel și nicidecum pentru o cocioabă amărâtă. Și sigur-sigur m-aș fi insinuat într-o producție de mare anvergură cinematografică, păcălind vigilența tuturor. Cu atât mai mult cu cât un casting m-ar fi dezavantajat crunt, știut fiind că șoarecii, între ei, look so much alike.
Desigur, aș fi ales și eu The Crown, sezonul 4, ep. 3, Basme…
Voi? Cum stați cu vigilența?
Eugenia CRAINIC
