DESRE SLUGĂRNICIE și DESPRE DEMNITATE

Avem ceva în sânge. Ceva care ne stimulează quasi-perpetuum asumarea slugărniciei. Ne simțim bine cu căciula în mână, rupți din șale, aplecați și smeriți în fața marilor zilei, a stăpânilor. Cerșim îngăduință și protecție. Așa a procedat premierul Adrian Năstase atunci când nu a negociat la sânge, precum omologii polonezi, bunăoară, criteriile economice, dar și cele generale de aderare la UE. Voind neapărat să ne arătăm „slugi cuminți”, am acceptat aproape orice ni s-a cerut. Polonezii, nu! S-au luptat ca leii pentru interesul lor, ciuntind serios din interesele marilor puteri. Și mai slugarnic s-a arătat Traian Băsescu, doar pentru a intra și, mai apoi, pentru a rămâne în grațiilor stăpânilor Nici Klaus Werner Iohannis nu are o altă atitudine, e tot o slugă umilă, tot un „yes men”, plecat în fața mai-marilor.

Ce nu înțeleg cei care reprezintă România? Faptul că nu prin asumarea atitudinii de slugă la stăpân ne câștigăm respectul. Nu așa ne putem promova interesele. Trebuie să avem demnitate, ca să reprezentăm și să apărăm interesele naționale. Slugii i se dă puțină atenție, puține drepturi și nu are loc la masa stăpânilor. Respectul e diminuat. Stăpânul mai curând acordă atenție celor care nu se supun, pentru că, în sinea lui, zice cam așa: „ăștia, românii, stau cu botul pe labe, dă-i naibii; cu ăștilalți, cu îndărătnicii, trebuie să fim atenți, să ne purtăm cu grijă”.

O să exemplific vulgar, dar semnificativ, cu un episod pe care l-am mai povestit. Scriam și despre agricultură, înainte de 1989, în presa centrală. De obicei, scriam de bine, pentru că în ciuda vicisitudinilor, Aradul avea specialiști de primă mână. Firește, scriam de bine și despre legumicultorii lui Ioan Țârlea, directorul general al Trustului Horticulturii din județul nostru. Ceea ce m-a făcut să îndrăznesc să apelez la bunăvoința sa. I-am cerut să mă ajute să cumpăr, era toamnă, niște castraveți cornișon, că nu se găseau pe piață. Nu a zis nu, dar nici nu m-a ajutat. Am uitat de întâmplare. Toamna următoare, nu știu cum se face că, la cererea celor din redacția de la București, public două materiale, cam dure, unul despre roșii, altul despre cartofi. În Scânteia. La două-trei zile după asta, vin acasă, unde mă așteptau doi saci cu castraveți!! Înțelegeți? Omul nu uitase, dar i s-a rupt de mine, a zis „ăsta-i de-al nostru, cuminte, de cei răi, periculoși trebuie să ne ocupăm”. Și cum s-a văzut ciupit … Așa e și cu mai-marii UE: slugă ești, nebăgat în seamă, disprețuit ești! Ca om, ca Țară!!