UTA, a doua casă a copilăriei mele

Pot spune că mare parte din copilăria mea am petrecut-o în curte la UTA. Am ajuns acolo urmându-i pe Ghița Bodea și pe Lia Pecican, colegi de clasă la Generală 14, din Micălaca. Ei erau deja acolo, când eu m-am prezentat la o selecție. Veniseră vreo 80 de copii. Sida baci, bun antrenor, cu ochi de specialist, striga: „Cine vrea să joace portar, fundaș dreapta, stoper etc. Eu, mai puțin înfipt din fire, nu am prins primele două echipe care s-au alcătuit acolo, pe loc. Voiam atacant, cum jucam și în echipa școlii. La a treia echipă ce s-a încropit, când Sida baci a zis cine vrea stoper, am țâșnit în față: „EU”! Au fost suficiente 20 de minute ca să fiu selecționat. Aveam vreo 12 ani. Pe atunci, UTA avea mai multe grupe de copii, cu nume de secții din fabrică. Noi eram Filatura, alții Țesătorie, Vopsitorie, Bobinaj …

Am început cu tricouri și șorturi cu care jucaseră Băcuț II, Floruț, Kapas, Neamțu, Metcas … Echipamentul pentru echipa mare și pentru Juniori I se făcea și fabrica, la UTA, apoi, când se uza, era dat moștenire echipelor de juniori II și III, dar și de pitici.

Ne antrenam pe terenul din fabrică, pe cel de zgură, din spatele tribunei a II-a și chiar pe terenul de handbal din spatele porții dinspre Gară (CPL nu exista încă, acolo fusese cazarmă a Regimentului de roșiori, dacă nu greșesc). Meciurile de campionat, când jucam „acasă”, le jucam, obligatoriu pe terenul „Mare”, de cele mai multe ori, în deschidere la UTA seniori, la meciurile de Divizia A. Așa era bunul obicei pe atunci – erau meciuri de deschidere, fie cu juniorii mari, fie cu echipa de pitici. Așa se facee că suporterii îi cunoșteau pe cei care erau viitorii fotbaliști încă de la juniori.

După antrenamentele noastre, ale copiilor, rămâneam la antrenamentele primei echipe. Marțea era antrenamentul fizic. Îmi amintesc de acele antrenamente, de parcă ar fi fost ieri. Parcă îl văd, la probele de rezistență pe Mircea Axente, care era aproape cu un tur de pistă înaintea și spre supărarea celorlalți. La sprinturi, nimeni nu-l bătea pe Igna. Bun era și Czako II.

Îmi amintesc bine de soții Dulcsan, care se ocupau de echipament. Călcat, spălat, se îngrijeau de bocancii jucătorilor de la echipa mare – curățat, lustruit, pus crampoane etc. Soții Dulcsan aveau trei copii, doi băieți și două fete. Și noi, copiii, aveam magazioner. Nu mi-l mai amintesc pe primul, dar după el a venit Kiss baci, cu soția lui (parcă fusese adus de la echipa CFR Arad). Când am ajuns să jucăm cu ghete, luându-mă după Dan Ghirlea, îi dădeam lui Kiss baci 5, apoi 10 lei ca să ne facă crampoane bune – se făceau din piele și erau prinse cu cuițe; cu timpul se uzau, firește.

Când UTA juvenilă devenise Centru de copii și juniori, alături de alte șapte centre din țară, lucrurile s-au schimbat mult. Am primit de la FRF aparatură pentru antrenamente, mingi, echipament, în ultimul an de juniorat venise și un lot de ghete Adidas, prilej cu care am văzut și noi crampoane de aluminiu, cu filet! Unde mai pui că dacă, până atunci, primeam după antrenament o ciocolată, o eugenia, iar în pauza meciurilor ni se dădea câte o felie de lămâie cu zahăr pe ea, de acum aveam masă gratuită, zilnic, la Cantina fabricii, în clădirea nouă. Părinții noștri nu dădeau pe atunci bani să ni se cumpere echipament și mingi, nu dădeau nici bani pentru deplasări și nici nu plăteau antrenorii ca să jucăm ori ca să ne trimită la loturi naționale. Era un fotbal mult mai sănătos din toate punctele de vedere – inclusiv din punct de vedere moral, etic. Nu întâmplător, echipele românești au început să ridice capul în Europa.

P.S. Încă de pe atunci, 1967-1968 începuse să vină pe la stadion, cu treburi, trimis de fabrică, un tânăr subțirel, necunoscut nouă, dar apoi cunoscut de tot natul „utist” – era Teodor Gherle.