O Scufiță Roșie (Calița Nantu) care preferă să i se spună Verde, lesbiană și enervată la culme că în povestea ei nu există un Făt-Frumos. O bunică (Carmen Vlaga Bogdan) a Scufiței… Verzi (deși îmbrăcată în roșu), praticantă de yoga, cuplată cu Vânătorul din poveste (Marian Parfeni), tânăr și cvasi-exhibiționist, acoperit doar cu frunza originară. O Frumoasă din Pădurea Adormită cu un IQ de geniu (Oana Kun), dar căzută într-un somn de plumb, indiferentă la ideea venirii lui Făt-Frumos. O Albă-ca-Zăpada (Alina Vasiljiević) obsedată de bărbați, depresivă, cu tendințe suicidale, marcată de absența lui Făt-Frumos care să-i desțelenească bucata de măr din gât, sătulă de corvezile zilnice și cu (cel puțin) șapte pitici pe… creier. O mamă vitregă (Carmen Butariu) șocată de insignifianța existenței sale pământești, dar purtând după sine un lup legat cu lanț și zgardă, aparent dispus să-i satisfacă fanteziile BDSM. O zână bună de 120 de kilograme (Robert Pavicsits), cu barbă, transsexual/ă, îmbrăcat/ă în roz „bonbon” și călărind o chopper-bike autentică, în plină criză de identitate, generată mai ales de fosta sa personalitate de Căpcăun al cărui rol în Poveste s-a perimat. Un lup heterosexual (Andrei Elek), nehotărât asupra ideii de a-și satisface foamea (carnală) și ancestrală cu o Scufiță remaniată și o Bunică ocluzivă. O Cenușăreasă sictirită (Angela Petrea Varjasi) de slugărirea Mașterei și a fetelor ei, profund afectată de dispariția puterilor Zânei Zânelor, care să-i transforme viața mizerabilă în aceea a unei prințese. Un (alt) lup (tot Marian Parfeni) bisexual, cu lupișori acasă, dar cu apetență pentru alți lupi ai pădurii. Un Prinț (sau Făt-Frumos) milenial, egocentrist și dezinteresat de multitudinea de „zâne” dornice de contact direct, însă atras, în mod fantastic, de nurii zânei celei roz cu barbă, fostă Căpcăun.
Piesa Scufița Verde, căci despre ea este vorba, se dovedește a fi o excepțională alegorie viață-moarte, o parabolă demnă de preceptele unei compoziții care să dea impresia că urmărește desfășurarea unei povestiri imaginare. Iar toate, sub umbrela (la propriu) a unui „narator” cu har, închipuit de un Zoltan Lovas implicat, dar sclipuit în materie de dezvăluiri echivoce; un incipit și terminus în materie de relevare a haloimăsului existențial, punctat în povești neverosimile – versus viață reală, actuală, inundată de realități (ne)reperate.
S-a râs mult la Scufița Verde. S-a aplaudat la fel de mult. O piesă modernă, unde poveștile s-au amestecat necontrolat, închipuită de Claudiu Sfirschi Lăudat și regizată de Ștefan Lupu. Incredibilă idee! Și luminată a giorno de Hybrid Lab (Video & Led Design), Lucian Moga (Light design) și Mihai Dobre (Sound Creation). I-am pomenit fiindcă au imaginat o pădure din butuci, foști pomi falnici retezați, din care se ițeau sulițe luminiscente și muzici pentru dansuri confuze, disfuncționale.
Interesantă piesă, interesantă viziune regizorală. Cumva, pe actori pe care în alte roluri i-am văzut neadecvați, aici au reușit să se VADĂ, să-și dea arama (ludică) pe față. Bravo!
P.S. Sofia a spus că piesa asta bate filmul. Și că Zâna Bună și roz s-a potrivit mai bine aici decât în rolul de Tache. „Chiar foarte bine!” Și că „Cenușăreasa nu e cumva cea care fusese îmbrăcată în costumul animal print din lanul de lavandă?” Dar și că „mami, Zoltan Lovaș ar trebui să povestească mereu câte ceva, are vocea aia… A, ai văzut că a făcut cu mâna publicului la sfârșit? Cred că mie mi-a făcut cu mâna. Mna, eu pot să cred ce vreau, nu? În fond, sunt un spectator fidel! Auzi, mi-am dat seama după piesa asta că poveștile sunt crude și cam mincinoase, așa…”
Eugenia CRAINIC
Foto: pagina Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad