DUPĂ RAI, AM CUNOSCUT ȘI IADUL

(Din jurnalul mozambican, cu patru ani în urmă)

Am lăsat în urmă Praia do Bilene fără prea mari regrete, bucuroși că ne reîntoarcem la civilizație. Naivul de mine! Când am ajuns la Maputo, mă așteptam să văd ce mai văzusem la Xai Xai. Dar am luat-o pe Costa do Sol-Maputo și ne-a ieșit în cale o stațiune minunată și un alt Mozambic – luxos și … chinezesc. Clădiri din beton și sticlă, dar și cu o arhitectură clasică, de tip european, secolul al XIX-lea, prima parte a secolului al XX-lea. Pe cele mai multe dintre ele erau înscrisuri chinezești. Deloc întâmplător: chinezii au preluat efectiv controlul în această parte a Africii. Fac autostrăzi, viaducte, au fabrici, exploatează zăcăminte. Virgil rămâne mască, atât s-a transformat Maputo, capitala țării, în ultimii patru ani de zile. În drumul nostru, trecem pe lângă compania chineză de „road and bridge”. Tot Maputo e un șantier chinezesc.

Când ne înscriem spre Ponta d’Ouro, dăm peste un drum ca o masă de biliard. Tot lucru chinezesc. Trecem pe lângă două fabrici chinezești și o rafinărie, cu blocuri pentru familiile chinezilor care lucrează aici, în fabrici, la drumuri. Peste tot, numai înscrisuri chinezești. „Comuniștii” ăștia colonizează tot ce apucă, încât nu mai știi cât e comunism și cât imperialism, și unde începe unul și unde celălalt.

Ore de infern

La Ponto d’Ouro ajungem după ce mergem vreo 15-20 de kilometri printre și peste dune de nisip. Fără o mașină 4×4 nu ai ce căuta acolo. Cu ani în urmă, Virgil a dormit o noapte pe dunele de nisip, împotmolit. Nimeni nu s-a încumetat să oprească și să-i ajute. Îmi place aventura, dar abia aștept să ajungem la asfalt. Aiurea! Nici o stradă cu asfalt, toate pline cu nisip. ”Străzile, parcă sunt în Checheci. Parcăm undeva și Carmela găsește un resort unde au mai stat. „Sunt locuri, avem noroc”, exclamă ea. Mai bine nu ar fi fost locuri, mă gândesc, dar nu rostesc. Sunt dezamăgit. Mergem în „apartament”. O bucătărie transformată în cameră cu două paturi suprapuse și o cameră cu pat dublu. Baia mizeră, prosoapele murdare, cearșaf cu amprenta labei piciorului. Apa, tulbure ca într-un pârâiaș, după o ploaie torențială. Dumnezeule! Și Carmela voia să ia camera asta pentru trei zile.

Condiții mizerabile și totuși foarte mulți albi aici, probabil atrași de aventură și de plaja minunată, e drept, a Oceanului Indian. Trecem pe la tarabe, apoi ne retragem să pregătim grătarul. Mai avem cu noi ceafă de porc. Îi iese lui Virgil, e fragedă carnea, dar abia gust. Ne culcăm. Deasupra mea un ventilator făcea, cu pauze, un zgomot asemănător celui scos de un pet golit, lovit de ceva dur. La început chiar am crezut că un nebun se plictisește și lovește petul, pe lângă geamul nostru … Nu, era ventilatorul. Adorm totuși și mă trezesc ud leoarcă. Geta nu doarme nici ea. O muzică nebună vuia dinspre două discoteci – melodii din acelea ce par a fi scoase de plăci de pick-up zgâriate, cu leit-motive care se repetau, și se repetau, și se repetau … Nu dorm nici Virgil și Carmela. Mă uit la telefonul Getei, 4,16. Taci că tot am dormit ceva. Ies afară, că Virgil deschisese ușa larg. Căldură mare! Zic: „Măcar se va face ziuă, curând”. „Cum fras, că abia a trecut de 12”, zice. Mă uit la telefonul lui. Așa e. Telefonul Getei o luase și el razna, pe urmele noastre. Spre dimineață, am adormit cumva. Când ne-am trezit am hotărât că nu mai suportăm încă o noapte. Am luat micul dejun într-un restaurant decent și .. pe-aici ți-e calea.

Aventura nu s-a terminat

Plecăm peste aceleași dune de nisip. Culmea ironiei, văd un polițist de la circulație, cu cămașa albă și pantofi peste care trecea nisipul. Ce mama dracului supraveghea aici unde singura regulă e circulația pe stânga? Doar el știa, dacă știa. La un moment dat, pe o scândurică prinsă de un par scrie „Frontera”. O luăm pe căi înguste, mărginite de tufișuri, urcăm, coborâm, cu stomacul în gât. Regret că am mâncat la micul dejun și mă rog ce-am mâncat, mâncat să fie, să nu … Câteodată ne intersectăm și noi sau ceilalți, în funcție de teren, dăm înapoi. Pantele sunt tot mai abrupte, ba ai impresia că o să cădem în cap, ba urcăm și tremurăm să nu ne oprim, că dracul e al nostru. Zic ceva, de felul că asta nu-mi lipsea, dar Virgil mă contrazice și zice că ăsta e concediu, asta e o aventură … Nu-și termină bine enunțul de aventurier că intrăm într-o „intersecție” și când să cotim roțile patinează. Mașina e suspendată! Coborâm și ne afundăm în nisip cam până la jumătatea tibiei. Mă neliniștesc. Ceva mai departe, la vreo 300 de metri, o mașină și doi tineri negri, pe o ridicătură de teren, prospectând traseele. Cel cu mașina nu se încurcă cu noi, vrea doar să treacă. E un alb, cu un Jeep. În spatele nostru oprește o cucoană, tot albă, pe care plictiseala o fi trimis-o la drum. Vin cei doi tineri negri, vânjoși, adevărați atleți, Vin și niște albi care erau acolo cu vreo șase mașini și practicau un fel de sport (urcare pe coaste abrupte), ca să facă rost de ceva adrenalină. Cu Virgil la volan, negrii împing mașina în spate. O urnesc, apoi chiar o duc înspre înapoi șase-opt metri. Ne recomandă un alt drum și se oferă să ne însoțească, cățărați pe roata de rezervă și pe cârligul de remorcare. Da, drumul e mai bun. În unele locuri sar și aleargă în fata mașinii. Ne duc mai mult prin zone ușor înierbate. Când ajungem pe o culme ne arată vama. Virgil le dă 200 de maticas și ne despărțim de acești băieți de treabă, probabil din asta trăiesc.

C-așa beau oamenii buni …

În vreo 10 minute suntem la Vama mozambicană. Coadă rezonabilă, vreo 10 persoane în fața mea. Ajung la gheretă, dau pașaportul. Negrul se uită la mine. „Bună dimineața”! aud, puțin stâlcit, dar surprinzător de deslușit. Apoi, mai îmi spune câteva cuvinte, printre care „puțin” și îmi arată apropiind policele de indice. Râde. Îmi spune că a stat patru luni în București, la pregătire. Că i-a plăcut mult. Și se pornește pe cântat, cu „Așa beau oamenii buni,/ De sâmbătă până luni” … La orice mă așteptam după atâta neprevăzut doar ca un vameș sau polițist mozambican de culoarea abanosului să-mi dea o „serenadă” matinală, nu! Trebuie că omul se „adăpase” serios la fântâna folclorului nostru.

N-am zăbăvit în cele două vămi mai mult de jumătate de oră. Trecând linia imaginară, am dat de o altă lume, pe care o lăsarăm în urmă cu opt zile și după care am tânjit cât nu aș fi crezut.