Când am ajuns la Santiago, după aproape patru ore de la decolarea din Montevideo, un vânt puternic, dar cald, sufla dinspre imensitatea Pacificului. Aerul era lăptos, din pricina temperaturii ridicate, a umidității din atmosferă, dar și a prafului pe care vântul îl purta cu furie. În incinta aeroportului „Merino Benitez”, pe benzile care ne aduceau bagajele și pe aparatura de verificare a conținutului acestora, stratul de praf era suficient de consistent pentru a scrie pe el, cu degetul, așa cum vedem la noi, pe mașinile murdare: „spală-mă!”. Altfel, aeroportul este unul modern, cum noi nu o să avem curând. Să fi reținut amănuntul cu stratul de praf pentru că țineam să tușez, o dată în plus, imaginea mizeră despre Chile, pe care o aduceam cu mine, de acasă? Se poate. Chile?, îmi ziceam, o țară, acolo, din lumea a treia, ieșită nu demult din dictatura militară a lui Pinochet. O „limbă” de pământ auster, ce se întinde între Pacific și Anzii Cordilieri, până la Țara de Foc, în sudul continentului. Dar, vai, cât greșeam! Și la ce prejudecăți te poate duce necunoașterea, lipsa de informare. Fiindcă, să fim onești: ce informații avem noi despre Chile? Dacă n-ar fi fost Allende, Pinochet, apoi „cazul Pinochet”, Chile ar fi rămas pentru mulți o țară peste care dai doar în Atlas, în cărțile de geografie, ori care îți vine în minte prin Campionatul Mondial din 1962, prin fotbaliștii săi, cum sunt Zamorano și Salas, ori prin tenismenul Rios.
Santiago de Chile, de cum am intrat în el, a fost primul „pumn” care avea să ne trezească din blazarea generată de niște prejudecăți. Clădiri vechi, construite într-o geometrie ce vădea o bună știință a proporțiilor și o alegere, o împletire de bun gust a stilurilor, alternau cu clădiri moderne, sedii de bănci, de societăți comerciale și trusturi, de care ar fi invidioși până și americanii. Străzile, foarte curate. Aveam să vedem apoi, seara și în ziua următoare, cum sunt spălate cu șampon, încât praful care ne întâmpinase la aeroport părea să nu se fi abătut niciodată până în oraș. O lume bună, îmbrăcată decent și, totuși, elegant, umple străzile până târziu în noapte. Vitrinele magazinelor întregesc o imagine surprinzătoare, în absolută incompatibilitate cu așteptările mele de ignorant.
Ajungem la hotel. Un hotel nou, de cinci stele, inaugurat de doar câteva zile. Se numește „Neruda”, după numele marelui poet chilian, Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 1971. Camera în care intru, alături de Gigi Albu, directorul general de la Astra-Vagoane, ne copleșește prin gustul cu care este aranjată, mobilată, prin terasa pe care putem ieși, dacă inima ne-o cere, prin utilitățile cu care este dotată și, mai ales prin imensitatea sa – să tot fi avut vreo 80 de metri pătrați! Nu era loc nici măcar de o intenție de comparație cu ceea ce lăsasem în urmă, de curând, la Montevideo, la amărâtul „Embajador”. Apoi, politețea personalului și a conducerii hotelului, care avea să ofere, a doua zi, un cocteil în cinstea noastră, a misiunii economice arădene. Pentru cei care ar putea considera exagerat entuziasmul din rândurile de mai sus, țin să precizez că nu mă impresionez prea ușor și că viața, soarta și norocul, ori toate laolaltă, m-au purtat prin destule părți ale lumii, ca să nu mă minunez pentru orice, precum blândul dobitoc în fața porții noi.
După ce ne cazăm, ieșim în „recunoaștere”. Cum am mai zăbovit puțin în fața oglinzii, pornesc să îl caut pe Gigi Albu. Îl găsesc la bar, pe unul dintre acele scaune înalte, atât de specifice. Mă așez lângă el. Avea în față un pahar cu whisky. Mi-ar fi prins bine și mie, așa că privesc atent rafturile.. Și ce văd? Havana Club, romul cubanez pe care îl mai găseam noi, prin „Alimentare” (cu pile, de cele mai multe ori!), alături de vodca poloneză, înainte de 1989. Îi cer fetei de la bar favorul de a mă servi cu romul meu preferat din deceniul al nouălea, pe care îl uitasem. Nostalgia s-a trezit și în Gigi. Îmi cere să-l las să guste. Radiază de plăcere. Lăsă paharul cu whisky deoparte și cere și el rom. Cât am stat acolo, două zile, romul cubanez avea să ne fie licoarea preferată.
Tristan MIHUȚA
