Jurnal sud-american
Cum era abia începutul lui noiembrie, nu am avut parte de petrecerea fastuoasă a celebrului Festival de la Rio, cu ingenioasele care alegorice, cu trupurile minunate ale unor femei ce par sculptate cu har dumnezeiesc (sau diavolesc?!!), cu ritmurile incitante ale sambei. Așa că ne-am mulțumit cu faptul că autocarul ne-a dus pe bulevardul care găzduiește festivalul, ba chiar și printre tribunele, nu prea mari, cu o distanță între ele de circa 40-50 de metri, pe unde concurenții defilează în fața juriului, a oficialităților și a unor privilegiați ai sorții. Tot e ceva — acum, când văd secvențe de la câte o ediție de festival, mă amăgesc cu ideea că am trecut pe acolo, că știu locul… Nu mai spun că mi-aș fi dorit să văd Stadionul Maracana, cel mai mare din lume, care putea găzdui 200.000 de spectatori. Stadionul care a rămas în mintea mea cu multe nume de legendă, fotbaliști ai deceniului al șaselea și începutul deceniului al șaptelea: Gilmar, Djalma Santos, Mauro, Nilton Santos, Zito, Didi, Garrincha, Vava, Pele, Zagalo, Amarildo… Îmi amintesc că pe când eram un țânc, toți feciorii din cartier aveau „nume” de stele braziliene. Aș fi putut vedea totuși Maracana în 2014, pentru că eram hotărât să mă duc la Turneul Final al Cupei Mondiale, dacă România s-ar fi calificat. Dar am rămas acasă — și eu, și naționala! Să zic „poate, altădată”? N-aș crede.
Am spus deja, era 1 noiembrie, se sărbătorea „Ziua morților”, totul era închis la Rio. Zi nelucrătoare. ( Cred că, totuși, am plecat din Arad pe 30 octombrie). Nu era loc pentru întâlniri oficiale ori de lucru. Așa că nu le rămâne organizatorilor decât să ne trimită într-o excursie în Insulele Tropicale. Pe care o plătim, firește. Am plecat cu autocarul, de la hotel. Bun prilej să mai vedem orașul. Apoi, ieșim „în natură”. Vegetație abundentă, peisaj dominat de două culori: verde și roșu. Roșie era culoarea pământului care „geme” de minereu de fier. Bogată, foarte bogată această țară! Brazilia este cea mai mare producătoare și exportatoare de minereu de fier, de foarte bună calitate, și de minereu de mangan. În 1998 era a opta putere economica a lumii. Ar putea mai mult, dar… Brazilienii nu sunt nici nemți, nici finlandezi, nici norvegieni, olandezi, englezi, nici măcar nord-americani. Sunt brazilieni! Și, asemenea nouă, românilor, le place să facă haz de necaz, să se „autoflageleze” cu ironii. De pildă, se consolează cu privire la risipa de bogății și oportunități, zicând că „tot ceea ce brazilianul distruge ziua, repară Dumnezeu peste noapte”.
După câteva zeci de kilometri, autocarul trage la un chei. Acolo, îmi cumpăr o pălărie de paie, care ulterior avea să-mi dea mare bătaie de cap, pentru că de câte ori îmi făceam bagajul pentru o altă destinație, rămânea afară, ca să nu o turtesc în geamantan. Îmi aduc aminte câte zâmbete aveam să stârnesc pe aeroportul din Budapesta, la reîntoarcerea din turneu. Afară era frig, înghețase binișor, și eu… cu pălărie din paie!! Pe de altă parte, pălăria mi-a prins bine în multe împrejurări. Curând, am urcat pe un vaporaș, care avea să ne poarte în Paradis. Pe vaporaș, nu doar noi. Erau și alți turiști. Dar ai noștri se impun repede. La fiecare minut, jumătate de minut puteai auzi: „cervezza!”. Și berea curgea valuri. „Cervezza” a fost cel mai frecvent cuvânt în sânul delegației noastre, de-a lungul întregului turneu. La un moment dat, a trebuit să împărțim „hegemonia” de pe vas cu trei irlandeze, frumușele, zglobii, vesele… Molipsitor de vesele. Erau puternic tușate de alcool, dar beau mai departe în rând cu ai noștri. Când am zis că vaporașul ne-a purtat spre paradis, nu am glumit. Aveam să ne oprim pe un ochi de apă înconjurat din trei părți de păduri tropicale. Vegetația era splendidă, îți fericea ochiul, dar și sufletul. Oricâtă imaginație aș avea, nu mi-am putut imagina acel „fragment” real al creației dumnezeiești, care acum mă copleșea. Cântecul diverselor păsări exotice se revărsa, întregind o trăire rarisimă. Și irepetabilă. Suntem anunțați că putem să ne scăldăm. Văzându-i pe companioni cum plonjează în apele calde și limpezi, mor de ciudă că nu am luat slipul cu mine. Așa că îi privesc cu invidie pe cei care se zbenguiesc. Deodată, aud: „Săriți, că se îneacă Zăvoianu!”. Mă duc în cealaltă parte a vaporașului. Într-adevăr, pe Dorel Zăvoianu îl trăgea curentul sub elicea care funcționa. Au sărit mai mulți în apă, printre care și Sorin Tudor, și l-au salvat în ultima clipă. Dorel era un înotător foarte modest. „Stilul” său de înot era un fel de „câinească”, pe care nu-l mai văzusem din copilărie, de la unii copii care se scăldau în Mureș, la Micălaca. Fiindcă am amintit de Sorin Tudor, trebuie să spun că a rămas în mintea mea ca unul care și-a pierdut de vreo trei ori borseta și tot de trei ori a recuperat-o! Norocos, ce mai încoace și încolo!
După câteva ore de stat în Paradis, plecăm. Și ne oprim la poarta Paradisului. De pe vaporaș coborâm pe un fel de ponton, mai curând o punte care ducea pe o insulă. Acolo, brazilience îmbrăcate colorat și provocator, adică sumar, ne puneau în jurul gâtului șiraguri cu flori aidoma mărgelelor. Și se fotografiau cu noi — bineînțeles, în câteva minute ni se ofereau pozele, contra cost. Acolo, pe insulă, am luat masa, într-un decor de care n-am mai avut parte niciodată, nici înainte, nici după aceea. După masă, ne-am mai plimbat, irlandezele dormeau pe nisip ca în pat… Apoi, am luat vaporașul spre Rio. Seara aveam întâlnire la Consulat.
Nu mai găsesc notițele despre acea întâlnire, iar colecția ziarului Observator arădean, de care dispune Biblioteca Județeană, este incompletă, are numere lipsă. Oricum, țin minte că era o clădire veche, frumoasă, cu o curte mică în care creșteau ficuși. Altfel, am rămas cu amintirea unei seri agreabile, pentru care consulul general, Ștefan Costin, și ceilalți membri ai Consulatului României și-au dat toată străduința. Nicio clipă nu am simțit că ei îndeplinesc o obligație, o corvoadă. Dimpotrivă.
A doua zi, Brazilia s-a reîntors la muncă. Era marți, 2 noiembrie. Am avut o zi plină. Ne-am împrăștiat în diverse direcții, în funcție de interese. Eu am ales să particip la reuniunea delegației noastre cu autorități și oameni de afaceri brazilieni. Și nu am regretat, am avut din nou fler. De cum am intrat în sală, mi-a atras atenția un ins cu păr cărunt, uscățiv, cam la 80 de ani, poate mai bine, care avea obrajii cuprinși în palme. Când ne-am apropiat, ca să luăm loc pe scaune, a izbucnit în plâns, s-a ridicat și ne-a îmbrățișat. M-a invitat să stau lângă el. S-a prezentat: Alexandru Frâncu. Era un român stabilit acolo de vreo 50 de ani, după alți 5-6 ani petrecuți în Argentina. Plângea că aude grai românesc, de acasă. Nu mai fusese în România de 60 de ani. Îmi vorbește de anii în care colabora, din Paris, la Curentul lui Pamfil Șeicaru. Și iar izbucnește în hohote, amintindu-și de mănăstirile Moldovei (cât de dureroase, de chinuitoare sunt amintirile de acasă!) unde Pamfil Șeicaru îi oferise o vacanță, pentru că-l aprecia pe studentul colaborator al Curentului. Războiul, avea să-mi povestească, la prins student la Paris. Ajunsese șeful organizației studenților români din capitala Franței. Am rămas cu vaga impresie că simpatizase și cu legionarii — mulți au făcut asta, la vremea aceea, încântați de latura emoțional-patriotică a ideologiei. Îmi povestește de parcă a ținut toate acestea în el fără ocazia izbăvitoare de a se defula. Sfârșitul războiului l-a prins tot la Paris. Se căutau vinovați peste tot. Se simțea în pericol. Culmea, l-a salvat un evreu care i-a dat o referință bună! Peste câteva zile, evreul a fost găsit mort: se spânzurase, desigur fără legătură cu Alexandru Frâncu. Ne-am împrietenit și Alexandru Frâncu avea să scrie pentru Observator, din Rio de Janeiro, zeci de corespondențe. Un intelectual rasat, cum era toată generația de intelectuali din perioada interbelică, dar și încă puțini ani după război. Peste vreo 2-3 ani, aveam să-l văd la „Surprize, surprize!”, emisiunea Andreei Marin. Era prima ori a doua emisiune a Andreei, și Alexandru Frâncu își reîntâlnea fratele după 60 de ani. Cu atât am rămas de la acea întâlnire româno-braziliană. A, și cu excelenta portugheză a lui Lucian Palcău, care făcea și pe translatorul spiciurilor.
Spuneam că a fost o zi plină. După acea reuniune, am fost la redacția ziarului „Journal do Comercio”, unde, firește, a avut loc o discuție ca între colegi de breaslă. Nu cred că ar interesa. Apoi, cu Dan Ivan și cu consulul general, Ștefan Costin, am fost primiți de către primarul general din Rio de Janeiro. Cuvinte de conveniență. Amabilități, chestiuni banale de protocol. Cât să zicem că am trecut și noi pe acolo!
Dar înainte de întâlnirea de la primărie — spuneam că a fost o zi nebună, de alergătură —, am urcat în mașina Consulatului, împreună cu Dan Ivan și cu consulul general. Și… direcția spre celebra statuie a Mântuitorului Iisus Hristos (Cristo Redentor), simbolul orașului. Alții dintre ai noștri preferau o „cervezza”, pe când eu eram emoționat și nerăbdător să văd una dintre minunile lumii contemporane. Nu ieșim încă din „inima” orașului, că, la o intersecție, dăm peste vreo șase soldați, înarmați până în dinți, cu veste antiglonț, cu armele automate îndreptate spre noi, cu tot ce presupune o confruntare dură. Jur, m-am speriat! Dan Ivan, la fel. Parcă-l aud: „Ce naiba se întâmplă!?”. „Stați liniștiți, zice consulul general. Nu au treabă cu noi. De aici, încolo, încep favelele. Ne apără de cei de acolo”. Favelele — care există în toate statele sud-americane, în cele în care se vorbește spaniola se numesc „ranchos” — sunt zone de locuit ilegale, unde trăiesc zeci de mii de oameni săraci, fără vreun rost în viață, laolaltă cu borfași, criminali, traficanți de droguri. Și-au făcut case, care aduc a colibe, pe pantele, pe versanții unor văi; s-au conectat la curent, dar nu plătesc nimic… e un „no man’s land” sui generis, un fel de țară a nimănui, în care nu ai ce căuta, dacă vrei să rămâi în viață. Trecem de militari apoi urcăm, în serpentină și parcăm. Imensa statuie, până la care mai aveam de urcat la pas, se profila înspre cer. Sentimentul era copleșitor. Urcușul nu e ușor, dar nu se compară cu Golgota. Și apoi, noi ducem crucea în suflet, nu o cărăm în spate. Ajungem și primul lucru pe care îl fac e să ating piedestalul, înalt de opt metri (adăpostește o capelă). Colosală lucrare! Statuia cântărește 1.145 de tone (capul are 30 de tone și brațele au 80 de tone fiecare)! Înălțimea este de 30 de metri; distanța dintre extremitățile brațelor măsoară 28 de metri!… Monumentul a fost inaugurat în 1931 și a fost restaurat în 1991. Nu mă satur să o privesc… Apoi, rostesc, în gând, o rugăciune. După o vreme de reculegere, de la 710 metri, privesc orașul. De aici, de pe Muntele Corcovado (Cocoșatul) ochiul se bucură, sufletul trăiește emoții rare, pentru că totul e minunat, ca într-un vis frumos. Dar nu era vis! Era real, eram chiar eu, eram acolo, cu voia lui Dumnezeu.
Tristan MIHUȚA