DANSÂND PE MASĂ

Primul lucru pe care-l vedeam dimineața, prin fereastra camerei de hotel, de cum deschideam ochii, era acea clădire foarte înaltă, de formă cilindrică, pe care o vedem fiecare în filmele americane. Apoi, priveam clădirile cu zeci de etaje, din imediata apropiere a hotelului, unde, aproape zilnic, „alpiniști” de circumstanță sau, poate, chiar alpiniști sadea, spălau geamurile imense. Acolo, în down town-ul Los Angelesului, nu există case, locuințe, ci doar bănci, hoteluri, fel de fel de instituții, firme… Sub geamul camerei era o parcare, dar, privind spre dreapta, vedeam și o parte din strada care trecea prin fața hotelului. Acolo, un bun american de culoare, care deja făcea parte din „peisajul” meu matinal, venea cu o cafea aburindă, în pahar de unică folosință, pe care îl ținea în mâna stângă, și cu un fel de șurubelniță, poate chiar șurubelniță, în mâna dreaptă. Punea cafeluța pe bancă, iar cu șurubelnița forța ușița aparatului cu ziare. Dura o secundă s-o deschidă, dovadă că exercițiul cotidian l-a făcut meseriaș de frunte. Niciodată nu deschidea ziarul, îl băga în buzunar și, stând pe bancă, își savura cafeaua, cumpărată, probabil, cu bani cerșiți de la mulțimea care venise la muncă, în down town. Ziarul, mă gândeam, îi va folosi de „pătură” groasă (Los Angeles Times apărea și în 90 de pagini) în noaptea următoare, când patul îi va fi o bancă liberă. Poate chiar cea pe care stătea în clipa respectivă.

La Centrul de presă, agitația a atins cote de „prefierbere”. Fiecare ziarist căuta să transmită în redacția ziarului său cele mai noi vești despre echipa națională, despre apropiatul start al mult-așteptatei „World Cup ’94”. În asemenea moment, te gândești că mai sunt și agențiile de presă din țară, care informează pe larg și care îți sunt un concurent serios. În consecință, mă străduiam să ofer cititorilor arădeni lucruri nespuse, chiar picanterii. Așa că, încă de a doua zi după sosirea la L.A., ne-am strâns patru ziariști (Florin Condurățeanu, Răzvan Mitroi, Florin Boeru și eu) pentru a merge la cantonamentul echipei noastre naționale. În Arcadia. Era cam departe și taximetriștii nu au acceptat să ne ducă. Până la urmă, găsim un ins, mai tuciuriu, despre care nu trebuia să te întrebi de unde se trage, pentru că avea trăsăturile caracteristice latino-americanilor. Engleza lui stâlcită, cu accent hispanic, ne-a confirmat prima impresie. Avea un hârb de mașină, altfel uriașă, așa cum erau la modă în anii ’60-’70. Îi spunem unde vrem să ajungem, se cam strâmbă, se codește, dar o făcea ca să poată urca prețul. Batem palma pentru 160 de dolari, 40 de persoană, și plecăm. Nu găsim ușor Hotelul Embassy Suites, am cere o mână de ajutor, dar nu avem de la cine. Localitatea era pustie, de parcă fusese lovită de o bombă cu neutroni. În sfârșit, mișcare! Vine un biciclist, om trecut de 60 de ani. Ne oprim și îl așteptăm. Cobor. Dau să-l abordez, dar omul trece pe lângă noi ca vântul, fără măcar să ne privească. Acolo, nu e recomandabil să intri în vorbă cu necunoscuții. Așa că reluăm rătăcirea noastră pe străzi și, într-un final, găsim hotelul. Elegant. Chiar ultraelegant. Jucătorii noștri erau între antrenamente. Se plimbau. Putem sta de vorbă. Hagi, Lupescu, Dorinel Munteanu ne vorbesc cu optimism despre viitorul apropiat care-i va supune testului valorii, al competitivității mondiale. Le sorbim fiecare cuvințel, îl abordăm și pe Iordănescu și suntem mulțumiți că am obținut, pentru ziarele noastre, informații de la sursă. Și nu de la o sursă oarecare.

Deschiderea Mondialului avea să fie pe 17 iunie. Germania – Bolivia 1-0 (gol, Klinsmann). Echipa României avea să joace a doua zi, pe 18 iunie, cu reprezentativa Columbiei, în mare formă la acea vreme. Columbia învinsese recent, la scor, Argentina. Cu 5-0!!! Poate și de aceea, celebrul Pele vedea echipa antrenată de Francisco Maturana ca favorită la cucerirea titlului mondial. Laudele aduse columbienilor, fără nicio zgârcenie, ne-au cam băgat frica în oase. Dar, știți cum e, ca microbist, speri și când evidența îți este net potrivnică, recurgând la împământenitul „argument-kitsch”, cum că „mingea e rotundă”.

În această stare emoțională, un amestec chinuitor de teamă și speranță, am luat loc la masa presei. Stadionul, arhiplin, era o maree galbenă. Zeci de mii de columbieni, gălăgioși la culme, veniseră să-i susțină pe Asprilla, Rincon, Escobar, Valderrama… Aproape tot al treilea suporter columbian purta o perucă blondă, lățoasă, imitând coafura extravagantă a idolului columbian, Valderrama. Ei bine, banchetul nu a fost pentru cine s-a pregătit! Ai noștri au jucat extraordinar (în fața a 93.586 de spectatori, dintre care vreo 5.000 de români) și i-au îngenuncheat pe favoriții „hârtiei”, refuzându-i totodată marelui Pele calitatea de proroc. A fost 3-1 pentru România! (goluri marcate de Răducioiu – 2, Hagi – 1, respectiv Valencia – 1). La masa presei, bucurie mare printre români. Unii, dintre noi, mai nestăpâniți, s-au urcat pe mese și dansau, în vreme ce ziariștii columbieni stăteau cu nasul în laptop, privindu-ne, cu coada ochiului, plini de ciudă. Cu siguranță, ne urau; pe moment, măcar. Eram în al nouălea cer, dansam și eu, dar nu pe masă, ci înlăuntrul sinelui meu de ardelean molcom, stăpânit. Privind peste tribune, am avut impresia că până și perucile columbienilor se pleoștiseră, odată cu dezumflarea mitului columbian.

Descătușat de emoții, cu o mulțumire de nedescris în suflet, m-am grăbit să ajung la Centrul de presă, să scriu, să transmit. În redacție, la Arad, unde era patru dimineața, mă aștepta Adriana Funaru, să-mi culeagă textul în calculator și să-l expedieze în tipografie. Scriam de mână și transmiteam prin fax. Dacă aveam un laptop, puteam redacta cronica la masa presei și o expediam direct în computer. Dar nu eram dotat decât cu pix și cu reportofon… Oricum, ziarul nostru apărea cu cronici și comentarii „la zi”, pe când presa centrală le publica tot cu o zi după noi. Măcar din acest punct de vedere, Bucureștiul era, față de noi, „provincial”.

A doua zi, din nou la muncă. La Centrul de presă. Ecouri, comentarii, declarații ale jucătorilor și ale antrenorilor. O nouă corespondență avea să plece spre Arad. Doar o chestiune, ca o jenă ușoară de pantof, mă cam stresa. Banii. Dolarii, mai bine zis. Îi purtam cu mine peste tot, în geanta diplomat. Până și la toaletă căram geanta după mine! În cameră nu aveam seif. Era doar la recepție, dar parcă nu mă înduram să las banii acolo. Însă, cum urma să plec spre Detroit, unde era programat meciul României cu Elveția, mă decid să „risc”. Iau banii, aproape toți, și mă prezint la recepție. Acolo, o fătucă, de origine sud-americană. Îi spun că am nevoie de un seif. Îmi aduce o cutie din inox, lunguiață, adică de formă paralelipipedică. Îi întind banii. Îmi spune să-i pun înăuntru. Sunt consternat. Cum, să-i pun așa, fără ca ea să-i numere?!! Mă gândeam că îi numără, că îmi va da chitanță… Că așa era la noi, acasă, dai banul, iei chitanța. Dar, nu, după ce pun banii în cutie, fătuca îmi ia cutia o duce la un dulap uriaș, și revine cu o cheie pe care mi-o înmânează. O iau, nu-mi revenisem încă bine din starea de derută, și o întreb dacă e singura cheie. Se uită la mine cu ochi mari. „Da, este singura cheie”. Dar eu văd că la locul unde a plasat cutia, mai este o cheie. Și îi spun ce văd. O, este „master key!”, mă lămurește ea — adică, seiful poate fi deschis doar cu două chei, a clientului și cu acea „master key”. Plec tulburat de la recepție. „Cine naiba m-a pus să dau banii din mână”, mă tot întrebam. Nu am dormit bine în acea noapte. Abia am așteptat dimineața, ca să mă duc să văd dacă mai am banii. Am inventat că vreau să iau ceva din cutie, de parcă pe fată (acum era alta) o interesa de ce vreau eu cutia. Mă retrag într-un colț. Număr. Nu lipsește niciun dolar. Mai număr seara, număr și a doua zi. Apoi, m-am liniștit. Banii erau, totuși, în loc sigur, chiar dacă nu mi-a dat nimeni nicio chitanță. Puteam să merg liniștit la Detroit!