Instalat în casa lui Ştefan Cicio Pop, cel mai dinamic şi cel mai energic dintre fruntaşii politici ai Aradului, Consiliul Naţional Român a trecut imediat la organizarea gărzilor naţionale, cu ajutorul cărora a asigurat liniştea şi ordinea publică în teritoriu. Momentul culminant l-a constituit însă, întâlnirea cu delegaţia guvernului maghiar din 13 – 15 noiembrie 1918. Delegaţia maghiarã era condusã de Oszkár Jászi, ministrul naţionalităţilor, care dorea să rezolve problema Transilvaniei pe calea negocierilor cu românii, prin crearea unei confederaţii cantonale după modelul Elveţiei. În timpul convorbirilor, care au avut loc în „Sala Mare“ a vechei Prefecturi (azi aula Universităţii „Aurel Vlaicu“), Oszkár Jászi a propus un sistem de „insule etnice“ extrem de complicat.

Reprezentanţii Consiliului Naţional Român, în frunte cu arădenii Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio Pop, l-au respins cu fermitate.

A doua zi, Oszkár Jászi a intrat în detalii, adăugând noi propuneri. Între timp, a sosit la Arad şi Iuliu Maniu care aducea vestea transmisă de Ionel Brãtianu, că aliaţii noştri vor fi de partea noastră şi ne vor susţine cauza, în consecinţă, negocierile cu maghiarii nu mai aveau niciun rost. Iritat, Oszkár Jászi a pus întrebarea: „În definitiv, ce vreau românii?“. Rãspunsul a venit din partea lui Iuliu Maniu: „Teljes elszakadás!“ („Ruptură totală“). Aceste cuvinte simple puneau capăt unei istorii lungi şi apăsătoare.

De ce nu s-a declarat unirea cu Regatul României atunci, aici, la Arad? Explicaţia a dat-o Vasile Goldiş: era nevoie sã se pronunţe întregul poporul român din fostul regat maghiar (să nu se spună că unirea a făcut-o doar un grup de intelectuali entuziaşti) şi era nevoie de un simbol. Aşa s-a ajuns la Marea Adunare Naţională întrunită în 1 decembrie 1918 la Alba Iulia, cetatea de scaun a lui Mihai Viteazul, cel care a strâns laolaltă, sub un singur sceptru, pe toţi românii, pentru prima dată. Ceea ce s-a întâmplat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918 nu scade cu nimic din meritele Aradului şi ale oamenilor săi. I-a fost dat atunci oraşului nostru să aibă o trinitate de bărbaţi politici remarcabili, diferiţi ca temperament, dar care s-au completat în mod fericit, spre binele neamului. Impetuozitatea şi forţa lui Ştefan Cicio Pop, claritatea şi prudenţa lui Vasile Goldiş, spiritul practic şi talentul organizatoric al lui Ioan Suciu s-au armonizat într-o unitate deplină de acţiune. Dar, a mai existat ceva. După aproape un deceniu de la Marea Unire, Ioan Suciu a declarat: „Noi nu am fi putut face nimic dacă n-am fi avut în spatele nostru mulţimea ţăranilor români din părţile Aradului“. Un adevăr simplu care ne umple inimile de mândrie.