În toate țările democrate, în care statul e puternic, Mafia fiscală e mereu în război cu statul! La noi e invers. Adică statul, substituit în toate domeniile de puterea politică, prin Parlament și Guvern, e, de fapt, Mafia fiscală și se luptă cu propriile instituții, legale, declarându-le „stat paralel”.

De douăzecișiunu de ani, ca funcționar public, am asistat și asist nu la întărirea puterii statului – reprezentat de instituțiile administrației publice și locale și a autorității publice din aceste instituții -, cum ar fi logic și normal, ci la slăbirea puterii statului și la disoluția totală a autorității publice, prin substituirea acestora de către puterea politică reprezentată de Parlament și Guvern. O putere care, nelegal și neconstituțional, încălcând flagrant principiul separării puterilor în stat, a politizat toată administrația publică și, în special – deși contravine Legii 188/1999, privind statutul funcționarului public -, și-a a extins prerogativele numirii în funcții publice, de la demnitari până la șefii de birouri și servicii, din toate instituțiile publice.

Astăzi, grație încălcării grosolane a Constituției și legilor organice (se mai păstrează doar aspectul formal al prevederilor legale, organizându-se aiurea așa zise concursuri pentru ocuparea funcțiilor publice, pentru că toate sunt trucate), două treimi din administrația publică funcționează prin metoda interimatului pe funcții (interimat menținut consecvent, pentru că asigură un servilism absolut față de cei care dispun cine și cât timp poate ocupa funcția). Or, în spatele acestei mizerii imorale politicianiste, ce permite instalarea în funcții a tuturor nulităților – ce se evidențiază doar la capitolul slugărnicie -, performanța e un concept inexistent și utilizat, demagogic, doar când cei vizați nu și-au îndeplinit sarcinile trasate politic sau când s-au compromis iremediabil.

În cei douăzecișiunu de ani petrecuți în „sistem”, am constatat existenta unui „fir roșu” (plastic spus), care caracterizează funcționarea administrației publice, din punctul de vedere al abordării de tip politicianist: protecția instituțiilor care nu deranjează tandemul politic-mafie financiară (sau care-l protejează) și încercarea de distrugere a tuturor instituțiilor care nu recunosc și nu acceptă imixtiunea mafiei politico-financiare în activitatea acestor institutii. Și dacă pâna la decizia Parlamentului (prin substituirea atribuțiilor Guvernului, legală, dar nu și corectă) de a desființa Administrațiile pentru Contribuabili Mijlocii constituite la nivelul regiunilor  (ACM), desființarea altor instituții precum: Garda Financiară, DGIPI, Inspectoratul de Stat în Construcții, etc., ori așa zisele reorganizări care au anulat practic atribuțiile unor instituții și au deschis calea politizării acestora, aceste măsuri păreau fundamentate economic, ultima măsură vine să risipească orice îndoială că vreun Guvern al României, post Decembrie 1989, are interesul să întărească statul și autoritatea publică. Să desființezi ceva ce s-a dovedit performant, din toate punctele de vedere (și al colectării și al sumelor atrase suplimentar la buget), justificat de faptul că asta presupune deplasarea unor contribuabili la centrele regionale și nu la centrele județene ale fiscului, e cel mai penibil argument posibil, într-o Europă a cărei dezvoltare se bazează pe regionalizare (concept ce presupune reducerea costurilor de administrare, descentralizare, dezvoltare, etc.)

Or, a înnota împotriva curentului, revenind de la administrarea regionala la cea județeană, e o acțiune mai mult decât sinucigașă din punct de vedere economic și al dezvoltării regionale, respectiv al atragerii de fonduri structurale, europene, pentru dezvoltare. Adică, s-o spunem pe nume, „dăm cu piciorul” la câteva zeci de miliarde de Euro (destinate dezvoltării regionale), pentru că un „șmecheraș” din Oradea, Suceava, Ploiești ori din alte orașe în care nu au existat sedii regionale ale fisc-ului, nu mai poate beneficia de protecția celor de la fisc, numiți politic în funcții și parlamentarii din zonele respective nu mai beneficiază de sprijinul financiar asigurat de „șmecherii” locali care fraudau bugetul cu sprijinul celor numiți politic în funcții. Deci, nu deplasările „costisitoare” la centrele regionale, în vederea depunerii declarațiilor sau a obținerii unor certificate ori autorizații e adevărata miză a desființării ACM-urilor, ci obligațiile fiscale stabilite suplimentar de către organe fiscale care nu mai pot fi controlate politic (adică pierderea posibilității de a frauda bugetul public cu ajutorul mafiilor locale).

Este, exact, motivația reala pentru care a fost desființată Garda Financiară. Cam în această ecuație se traduce această intervenție a legislativului în activitatea Guvernului (încălcând, încă o dată, principiul separării puterilor în stat) în cazul deciziei desființării Administrațiilor regionale pentru Contribuabili Mijlocii. E vorba de securizarea fraudelor fiscale, prin protecția politică asigurată la nivel local.

La nivel macro, problema este si mai grava. Tot mai mult, în spațiul public, este vehiculată și aplicată varianta desființării, transformării, reorganizării, comasării, fuzionării instituțiilor publice cu atribuții de control, în special cel fiscal. Adică un mod organizat de a se crea haos. Și, analizând efectul acestor transformări, rezultatele sunt, fără excepție, rateuri din punct de vedere al creșterii gradului de colectare al obligațiilor bugetare. Exemplul concret este dat de faptul ca după reorganizarea ANAF (2013-2015) și desființarea Gărzii Financiare în 2013, gradul de colectare al obligațiilor bugetare a scăzut, constant, de la 33 % (19,5% venituri fiscale) din PIB în 2012 la 32% (19% venituri fiscale) din PIB in 2013 si s-a prăbușit la 29,5% (18,0 % venituri fiscale) din PIB în 2016 si la 29,9% (venituri 16,6% venituri fiscale) din PIB în 2017 (în condițiile în care între 2006 si 2015, gradul de colectare a veniturilor n-a scăzut sub 31% din PIB, ceea ce spune totul despre guvernarea din perioada 2015 – 2017). În sume, raportat la PIB, în anul 2016, față de 2012 (înainte de reorganizarea ANAF și desființarea Gărzii Financiare), s-a înregistrat o diferență negativă (pierdere) de 26,547 miliarde lei (aprox: 5,709 miliarde Euro), iar în anul 2017 de 26,117 miliarde lei (aprox: 5,6 miliarde Euro).

La capitolul venituri fiscale, adică acolo unde ANAF este suverană, tragedia e și mai mare. Fața de 2012, în 2017 pierderea înregistrată este de 24,432 miliarde lei (aprox: 5,25 miliarde Euro). Pe înțelesul tuturor, în anul 2017, fiscul a încasat obligații bugetare mai puțin cu 5,25 miliarde de Euro, față de 2012. Și nu că acești bani n-au existat, pentru că PIB-ul României a crescut, în 2017, la 842,500 miliarde lei, ci pentru că a crescut eficiența Mafiei fiscale în raport cu eficiența fiscului, Mafia sustrăgând de la buget sau neachitând la buget peste 5,25 miliarde Euro. Dacă la aceasta sumă mai adugăm și diferența constantă înregistrată dintre gradul de colectare al veniturilor bugetare în UE (in jur de 42%) și cel din România (în medie, până în 2015, de 31 – 32% din PIB), rezultă ca Mafia fiscală, împreună cu cea politică, sustrage de la buget sau de la plata către buget, anual, sume uriașe, de ordinul a peste 90-92 miliarde lei, la care, din 2017, se mai adaugă 24,4 miliarde lei.

Și când există o asemenea hemoragie bugetară, Parlamentul, la cererea unor „șmecheri” care „controlează” frauda fiscală, mai desființează o instituție, nu pentru că era ineficientă (din contra, a fost cea mai eficientă instituție a ANAF în 2017) ci pentru a face pe plac mafiei fiscale, care se simțea amenințată de acțiunile ANAF.

Întorcându-mă la „firul roșu”, concluzia ce rezultă din expunerea anterioară e mai mult decât evidentă: că actualul stat (Guvern și Parlament) nu este preocupat, câtuși de puțin, de creșterea gradului de colectare a veniturilor bugetare, ci de protecția și conservarea procentului fraudei fiscale, de 12 – 12,5% din PIB, controlat de Mafia politico-fiscală, ce înseamnă fraude de peste 100 miliarde lei anual (aproximativ 21,7 miliarde Euro). Aceasta este miza reorganizării repetate a ANAF, a desființării unor instituții de control fiscal, a controlului administrativ și politizării instituțiilor de control fiscal, respectiv a celor de cercetare penală și justiție.

O miză de peste 100 miliarde lei anual, sumă împărțită, constant, între marii actori ai scenei politice românești, încuscriți cu Mafia fiscală. Aceasta este mobilul real al luptei pentru putere și al luptei între actuala putere politică și așa zisul „stat paralel”. Și dacă, într-un exercițiu simplu de imaginație, realizați că cei aflați la guvernare și în Parlament, fac parte dintre cei ce împart cele 100 de miliarde anual sau sunt beneficiari a o parte din aceste sume, pe modelul „TELDRUM”, ce sufocă economia, înțelegeți de ce în România nu trebuie să existe un ANAF funcțional, poliție, parchete și justiție funcționale, nepolitizate și de ce toți cei care se opun furtului a peste 100 miliarde lei anual, din banii publici, sunt catalogați ca membrii ai „statului paralel”, iar instituțiile din care fac parte, desființate sau reorganizate cu indivizi docili și slugarnici.

Pavel ROMAN