Caragiale nota cu o ironie biciuitoare: „Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne — să lăsăm încolo orice modestie; căci e știut că din discuție răsare scânteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuției; dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuția prea degrabă: ei! atunci de unde ar mai țâșni adevărul?” …

Bunăoară, cam așa s-a discutat și se mai discută, despre Catedrala Mântuirii Neamului. Că e opulentă, că e prea de-tătului … Și ce ați vrea, frați credincioși, grijulii cu viitorul și onoarea neamului? Ați vrea ca viitoarea Catedrală să fie un jaf, să râdă lumea, turiștii străini de neputința, de mizeria noastră? Nu e vorba și de un obiectiv cultural-turistic-arhitectural etc.? Nu este un alt fel de ieșire a noastră în lume? Ce dacă e „măreață”? Așa trebuie să fie o Patriarhie, o Catedrală a Neamului! Toți credem în Dumnezeu, dar suntem niște cârcotași fără pereche, unul mai „dăștept ”ca altul. Halal, deșteptăciune!

Tristan MIHUȚA