Micul dejun! Sintagma asta nu circula la noi în casă, aveam să mă întâlnesc cu ea mai târziu, în Tabăra de la Poieni -sat. Și am stat mult împreună cu micul dejun, pentru că, pe atunci, copiii erau ținuți în tabără câte trei săptămâni. Dar mă risipesc în amănunte și tind să plictisesc.
Ce vreau să spun? Curat ghinion, nu aveam tabletă, telefon mobil, play-station, computer, nu aveam nimic din zestrea copiilor de azi. Abia atunci descopeream curentul electric, ai mei, mai bine zis „ale mele”, mama și bunica găteau pe „mașină” cu feștilă și cu petrol, ori pe sobă (șpohert, șporhei, după zonă), în funcție de anotimp, spălau în troacă, apoi călcau cu piglaisul cu cărbuni sau încălzit pe plita de fontă a sobei, radio am avut după ce am mers la școală, iar televizor … În fine, mulți știți astea. Noi, copiii de atunci nu știam că suntem săraci, frustrați de cuceririle tehnicii. Cei de azi nu știu că sunt „la ani lumină” de punctul nostru de plecare. Noi eram fericiți în „înapoierea” noastră. Ei, oare, sunt mai fericiți decât am fost noi?
Nu cred, pentru că ei nu știu punctul nostru de start în viață. Copiii de azi sunt mai deștepți? Nici asta nu cred, sunt doar mai informați. Dar, sigur, și mai superficiali. Mă uit și compar. Noi eram mult mai maturi – probabil, pentru că aveam mult timp să gândim. Noi citeam din clasa întâi, povești, nuvele, romane, pe cum înaintam în ciclul școlar. Citeam și imaginația noastră zburda spre bucuria minții. Nu sunt patetic, nici nostalgic, dar mă întreb: OARE, ACESTA E DRUMUL, ACEASTA E CALEA OMULUI SPRE ÎMPLINIREA SA?
Tristan MIHUȚA
