Aș fi vrut să mă întind pe pat și să vorbesc cu Sigmund Freud. Dar nu mai e. Și port o povară pe suflet. Grea, de tot. Bunica mea făcuse cancer la sân, la 80 de ani. Am dus-o la medic. Doctorul Dan, bun, priceput, mi-a dat verdictul: „Nu are rost s-o operăm, va muri mai repede”! Așa că am mers pe ”raze”. O tulburau. Într-o zi, după o ședință, ajungem la Podgoria. Zice „Tristane, lasă-mă aci că mă duc la lucru”. La Tricoul roșu, unde lucrase de la 13-14 ani, mințind că e mai în vârstă – o dusese sora ei mai mare, că erau patru frați și au rămas fără tatăl lor, care murise. Am plâns. Am dus-o acasă și iar am plâns, ca să nu mă vadă nimeni, doar eu știam de ce plâng. Acuma, care e povara? A fost în agonie. Vreo două săptămâni, la 82 de ani. Nu am mai intrat la ea, că mă sufoca plânsul. Nu puteam să o văd suferindă. Stăteam la ușa ei și plângeam. Știu că i-am lipsit, că ar fi vrut să o țin de mână, să îi spun cât o iubesc, pe ea, cea care mi-a făcut toate poftele, la orice oră din zi și din noapte. Sper ca ea, dar și Dumnezeu, să mă ierte! Nu e spovedania lui Stavroghin, e a mea, și sufăr! Poate, mărturisind, mă mai eliberez, deși nu cred!

Tristan MIHUȚA

1 COMENTARIU

  1. Pai da, ca nu te spovedești unde trebuie! Când te-ai cununat cică religios ultima data ai chemat preotul acasă. Sigur nu era vreunul caterisit? De biserica ai auzit? Vezi ca-i una aproape de Calu Balan, pe Renașterii. Sau “Burca”-i mai aproape?…

Comments are closed.