De la Jeni (Genin). Azi, despre: Îi zic io!

Mă duc și io azi la un magazin oarecare, mai micuț, așa, mai de cartier, și mă adresez jupânesei vânzătoare cu niște vorbe de ocară, gen „fiți drăguță, aveți așa și pe dincolo”? Zic „de ocară”, pen’că îndată se-ncruntă cucoana la mine ca balaurul din poveste, la miiine, care n-am deranjat-o, cum să vă zic, de la somnul cel dulce al amiezilor, ci de la jocul acela cu biluțe colorate pe care-l joacă vecină-mea pe mobil când stă afară pe bancă. În fine, fără să-și ridice cinstita față din telefon, se răsucește cumva „yoga style” pe scaunul pe care ședea și-mi dă din spatele ei ce-i cerusem, pesemne, să văd dacă-mi place culoarea… „Îmi dă”, bineînțeles, în stilul „azvârlit cu greață” spre „na-ți, la naiba!” Mna, nu-mi plăcea de-aproape obiectul, așa că-i mai cer și într-o altă culoare, dar… ce-mi aud urechile?! „Păi, toate sunt aici, în spatele meu, se văd foarte bine, vreți neapărat să vi le pun pe masă?”
Mbun… Ca printr-o minune, cum creștea Făt-Frumos în trei zile cât alții într-un an, așa crescu și nervul meu, ăla de nu-l pot ține-n frâu nicidecum în cazuri grave și măăări cum mă proptesc de masă și-i cer numaidecât să-și cheme patronul, că am o vorbă cu dânsul. Și ce credeți că-mi aud mult-prea-încercatele-mi urechi? „Așa, și? E bărbatu-meu. Ce vreți să-i ziceți, că-i zic io?”

Fraaate, nici de m-ar fi lovit cu tigaia-n moalele capului n-aș fi rămas mai năucită. De probă, m-am uitat repede prin prăvălie să văd dacă mai e cineva, să am și io un martoraș, ceva… Normal, nu mai era nimeni. Cine dreaq să fie?! Cartierul s-o fi învățat minte că-n prăvălia aia n-ai ce să intri dacă vrei să cumperi ceva, că ți-o iei! Cât despre domnul doamnei, când o ieși de sub papuc poate va afla de la ce i se trage falimentul! Desigur, familia privatizată de mai sus va emigra la un moment dat, fiindcă, vedeți dumneavoastră, „nu mai merge nimic în România, în zilele astea…

Eugenia CRAINIC