Deja m-am obișnuit cu situația. Mă trezesc. Intru în baie. Beau cafeaua, obligatoriu, și abia apoi iau micul dejun. La cafea (m-am lăsat de fumat de Anul NOU), „citesc” ziarul local. Adică, mă uit peste titluri și peste anunțurile de deces. Rar, un articol.
Apoi, trec pe laptop. Cam aceleași postări, ca temă. În plină criză, sunt destui care mor de grija altora. Unii au treabă cu bisericile, alții cu pensiile speciale, alții cu donațiile – că nu se donează destul, că bogătașii nu donează, dar nici primarii, nici politicienii, nici prefecții. Nu știu cât au donat ei. Nu știu nici cum se face că Guvernul este cam menajat. Nici autoritățile locale nu sunt făcute cu ou și cu oțet, pe cât ar merita.
Las laptopul și ies la stradă. Nimeni. Parcă a dat peste noi bomba cu neutroni. Uneori, la colț de stradă se ivește cineva. Intru rapid în curte. Dacă stau până se apropie și intru atunci, îl jignesc. Așa că o tulesc din vreme ca să evit o posibilă întâlnire nefericită cu dumnealui, virusul.
E soare, dar vântul rece îmi biciuiește fața. O iau prin grădină. Am semănat cu Geta câte ceva, dar deocamdată nu a răsărit decât usturoiul, pus în toamnă. Pomii n-au treabă cu virusul – unii au înflorit ori mugurii altora stau să plesnească, sunt gata-gata să intre în floare. Pe ei îi poate răpune înghețul. Așa e lumea făcută, unde e viață există și moarte. Max, aleargă în jurul meu, se zbenguie, e bucuros. Suferă când e singur, nu-i place nici lui izolarea!
Intru. Geta mă trimite la spălat pe mâini și se „îndăluie” (Doamne, uitase vorba bunicii!) să spele pe jos, freacă clanțele, balustradele… A câta oară?
Deschid laptopul. Apoi, televizorul. Subiectul la TV: „UN NOU SPITAL-FOCAR, LA ARAD”. Medici, asistente, infirmiere, în pericol. Demisii. Bolnavi revoltați, abandonați de câte două-trei zile. Un medic și o asistentă îndrăznesc să strige revolta generală. Doamne ferește, mă gândesc, să ai nevoie în această perioadă de un medic, de o internare pentru ceva comun, o fractură, o apendicită, o … Te duci cu una și, vorba savantei Turcan, te trezești mort.
Transferul gândului de la starea de sănătate spre administratorii Județului este imediat și firesc. Le caut bube și justificări. La urma urmei, ce calificare au ei? Ce-i califică pentru funcțiile pe care le dețin? Ce studii serioase, ce competențe? Nici măcar un Ștefan Gheorghiu, precum odinioară. Acum le-a dat în freză pandemia, dar, oricum, prin ce excelează Aradul? Un oraș care se ofilește, un județ care se târăște. Cu inși incompetenți, cu impostori în funcții importante, care necesită expertiză. Dar cine e de vină. Cine i-a ales? Cine a dat Aradul pe mâna lui Falcă și a liliputanilor săi supuși? Noi, cei care ne temem azi să nu murim cu zile, noi, nemulțumiții de starea Aradului, ca județ, ca municipiu. Da, „Aradul e în față”, cum ne amăgea șmecherul de Falcă, dar nu cu bune.
Asta e! Iau rebusul. De obicei nu am probleme să dezleg careuri dificile, dar am unul de tot dat dracului. E a doua zi de când mă lupt cu el, dar îl voi dovedi în cele din urmă.
Tristan MIHUȚA
